În Biserică, educație înseamnă conducerea oamenilor nu spre anumite valori ori idealuri, ci spre iubirea Domnului nostru Iisus Hristos. Educație, în Biserică, înseamnă ca omul să învețe să-L iubească pe Hristos. Biserica vorbește despre iubirea pentru Dumnezeu. O concepție secularizată a religiei vorbește doar despre credința în Dumnezeu. Dar desăvârșirea cuvântului Bisericii este iubirea care va rămâne în veci, de vreme ce atât credința, cât și nădejdea vor dispărea în ziua cea din urmă. Cea care va rămâne va fi dragostea. Așadar, ceea ce se cere de la om este să învețe să-L iubească pe Dumnezeu.

Să crezi în Dumnezeu este o primă treaptă pe care o calci, urci pe următoarea și tot așa. Omul nu rămâne pe această treaptă, nu poate să-și predea întreaga viață unei concepții pe care pur si simplu o crede.  Dacă este doar un ideolog, poate să o facă, așa cum vedem că se întâmplă în multe cazuri din viața de zi cu zi în jurul nostru. Dar ceea ce există în Biserică este iubirea lui Hristos. Pentru noi, Hristos este Cel pe Care Îl căutăm. Hristos este Dascălul fiecărui om. Vedeți cât de frumos ne spune Domnul în Evanghelie: „Învățați de la Mine…”. Cu alte cuvinte, omul învață de la Același Hristos, din viața Lui, din cuvintele Lui, dar mai presus de toate din prezența dragostei lui Dumnezeu în El. De aceea, această prezență este așa de puternică, încât întrece toate iubirile lumii acesteia.
Nu este de ajuns, frații mei, să spunem copiilor noștri despre ceea ce predică Evanghelia, nu este de ajuns să spunem că Evanghelia și Biserica sunt cele mai bune lucruri pe care putem să le oferim, că sunt bune dragostea, bucuria, libertatea, dreptatea. Desigur sunt foarte bune toate acestea, dar ceea ce are nevoie tânărul astăzi este să învețe să-L iubească pe Hristos. Să învețe că Acesta pe care i-L oferă Biserica este Hristos și pe Care lumea nu i-L poate oferi. Omul poate să învețe de pretutindeni să-și respecte semenii, să-i iubească, să fie cinstit, sincer, corect etc. Nu era nevoie de Biserică să ne învețe toate aceste lucruri, pe care le învățăm prin însăși firea noastră. De altfel, sinele nostru uman și firea noastră umană ne învață libertatea, dreptatea, respectul, iubirea pentru alții.
Ceea ce are Biserica să ne spună este despre dragostea lui Hristos. Și aici, permiteți-mi să vă spun că este punctul în care ne poticnim noi, creștinii din ziua de azi, deoarece considerăm Biserica un sistem ideologic și este de ajuns pentru noi să fim oameni buni. Este de ajuns pentru noi să respectăm datoriile noastre. Este de ajuns pentru copiii noștri să aibă limitele lor, să nu facă neorânduieli. Ei spun uneori lucruri la care noi zâmbim, desigur cu îngăduință, dar toate aceste lucruri nu exprimă Biserica. Ei spun: „Decât să fie cineva narcoman, mai bine să fie în Biserică”. „Decât să fie cineva în închisoare, mai bine să fie în Biserică!”. Spui și că Biserica este opusul drogurilor și al închisorii. Ar putea spune cineva, la fel cum spunea și cămila: „Bine, dar nu există și un drum drept, de mijloc?”. Prin urmare, ori drogurile ori Biserica? Cu alte cuvinte, cine nu este în Biserică este rob narcoticelor? Desigur că nu! Poate să nu fie în Biserică și să fie cinstit, corect, sincer, un soț bun, un părinte bun, un elev bun și toate cele bune să le aibă asupra lui.
De multe ori nu putem să înțelegem de ce copiii noștri au o altă legătură cu Dumnezeu. Pentru că noi, cei mai în vârstă, nu putem să-i înțelegem. Spunem: „De ce vrei lucrul acesta? Nu este de ajuns că ai devenit un om bun și un savant bun, că ai un servici bun și te dedici societății și lumii întregi? Pe celelalte de ce le mai vrei? Acestea sunt exagerări, sunt fanatisme, extravaganțe, lucruri nesănătoase”. De ce însă exprimăm astfel de opinii? Deoarece ne măsurăm viața noastră nu cu iubire, ci cu expunerea îndatoririlor: „Să-ți faci datoria ta și este de ajuns”. Dar dragostea, frații mei, nu are limite. „Când iubești pe Dumnezeu, nu ai limite. La fel și când iubești pe oricare om. Dacă iubești o persoană, vrei să fii împreună cu ea, să-ți unești viața ta cu a ei. Poți să pui limite în această iubire? Iubirea este foc care arde înăuntrul inimii omului. Nu intră în limitele și în tiparele logicii, ci acționează singură, pentru că acționează din inimă, nu rațional. Biserica învață și invită pe om să iubească pe Hristos mai presus de toate.
Știți, se observa în vechime fenomenul existenței multor copiii în Biserică. Ne amintim, cei care suntem mai în vârstă, că până la o anumită vârstă aproape toți copiii mergeau la școala de catehizare, în biserică. Aveau legătura aceea cu Dumnezeu. După o anumită vârstă, 14, 15 sau 18 ani, se risipeau. Venea armata, facultatea, dispărea toată această încercare a oamenilor duhovnicești, a cateheților, a cercurilor de studii, a întrunirilor, a tuturor lucrurilor. De ce credeți? Unde era greșeala? Desigur, neputința omenească, provocările societății, cerințele care se înmulțesc atunci când omul crește. Dar „greșeala” ‒ ca să o spun așa între ghilimele – a Bisericii, însă nu a Bisericii propriu-zise, ci a noastră, a oamenilor Bisericii, a fost, din păcate, că nu a sesizat că ceea ce trebuia să ofere copiilor noștri era iubirea lui Hristos. I-am învățat mesajele Evangheliei: „Să fii un om bun, să iubești pe ceilalți oameni, să faci milostenii, să fii un om corect”, dar despre iubirea lui Hristos nu am vorbit. Deoarece și pentru noi teologia era ideologică, filosofică, antropocentrică. Am ignorat dragostea lui Dumnezeu, sau ce înseamnă să-L iubești pe Hristos. Din această cauză, nu era foarte important pentru oameni să învețe să postească, să privegheze, să se spovedească, să se împărtășească, să citească viețile Sfinților. Nu! Era de ajuns să citească alte cărți, nu Biblia. Viețile Sfinților au fost îndepărtate. Viața ascetică a Bisericii a fost îndepărtată. Omul, care era chemat să se împărtășească din Hristos în tainele Bisericii, a fost marginalizat. Aveau prioritate alte lucruri. Pentru acest motiv am pierdut pe tineri, unul câte altul, imediat ce se apropiau de vârsta adolescenței. Pentru că păcatul are putere și este ispititor. Este ceva care atrage pe om și-l captivează. Pe de altă parte, însă, ce-l va trage pe om în afara Bisericii? Ideile? Ideile sunt umbre moarte ale lucrurilor. Nu poate o singură idee să te mențină într-un loc, oricât de ideolog ai fi.
Din fericire, a trecut perioada aceasta și vedem astăzi că am redescoperit sinele nostru, rădăcinile noastre, tradiția noastră. Vedem tineri în Biserică, care Îl iubesc pe Dumnezeu, care intră în Biserică cu noi premize. Posibil să aibă dificultățile lor, problemele lor, căderile lor, neputințele lor, la fel ca noi toți. Dar ascultă despre dragostea lui Dumnezeu. Și aceasta este ceea ce trebuie, frații mei, să spunem copiilor noștri. Să învețe să-L iubească pe Dumnezeu.
Atunci când Îl iubesc pe Dumnezeu, tinerii descoperă înlăuntrul lor marea experiență a iubirii Lui. Atunci învață și dobândesc un puternic și duhovnicesc anticorp înlăuntrul lor, care este o contragreutate pentru gravitatea păcatului. Și chiar dacă se rănesc prin păcat, prezența dragostei lui Hristos mângâie inima lor. Știu că nu se vor putea mântui prin propriile lor puteri, nu se vor mântui prin propriile lor fapte. Ci prin iubirea lui Dumnezeu, din milostivirea lui Dumnezeu, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin jertfa lui Hristos de pe Cruce săvârșită pentru noi toți.
Dacă vorbim despre educație astăzi în Biserică, vorbim exact despre această inițiere, despre această direcție. Să ajuți omul să-L iubească pe Dumnezeu.

                                                                                                                                                 Mitropolitul Atanasie de Limasol

 

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.