Să luăm, însă, vremea noastră, să ne luăm pe noi înşine. Dacă se poate spune că ceva stă la baza vieţii noastre politice, sociale – da, în fine, şi particulare –, nu poate fi vorba decât – nu-i aşa? – tocmai de această necontenită înălţare de sine, afirmare de sine, sau, ca să vorbim un limbaj mai vechi, însă totuşi veşnic, trufia. Ascultaţi cu luare-aminte pulsul vieţii noastre contemporane: oare nu vom fi şocaţi de această monstruoasă reclamă pe care oamenii şi-o fac singuri, de această îngâmfare, de această neruşinată laudă de sine, care au intrat în viaţa noastră într-aşa hal încât aproape nu le mai observăm?
Orice critică, revizuire, reevaluare, orice manifestare de smerenie n-au devenit, oare, mai mult decât un neajuns, un defect, ci o crimă socială şi chiar politică?…
Analizaţi-vă viaţa, viaţa societăţii voastre, bazele organizării sale, şi va trebui să recunoaşteţi că aşa stau lucrurile. Lumea în care trăim este pătrunsă de o lăudăroşenie atât de năucitoare şi grosolană, încât nici nu o mai observă, pentru că i-a devenit o a doua natură.
Bineînţeles, cel mai înfricoşător lucru este acela că fariseismul este socotit drept virtute. Atât de mult timp, cu atâta insistenţă am fost năuciţi cu gloria, cu realizările, cu lansările şi cu zborurile, atâta vreme am fost ţinuţi în atmosfera acestei pseudomăreţii fantomatice, încât toate acestea chiar au început să ni se pară bune şi frumoase, încât în sufletul unor generaţii întregi a apărut chipul unei lumi în care numai puterea, numai mândria, numai lauda de sine neruşinată reprezintă norma.
Este timpul să ne îngrozim de lucrul acesta, să ne amintim de cuvântul Evangheliei: oricine se înalţă pe sine va fi smerit. (Alexander Schmemann)

                           Cum să biruim mândria?, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, 2010, pp. 65-66

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.