Postul Mare este vremea rugăciunilor noastre stăruitoare, în care noi Îl vom ruga pe Dumnezeu ca El să primească pocăinţa noastră şi să ierte păcatele noastre. Îl vom ruga stăruitor pe Domnul ca El cu mila Sa să întărească puterile noastre slabe pe calea către viaţa veşnică. În aceste zile ale mântuitorului post vom căuta iertarea noastră de păcatele, care la toţi, din nefericire, sunt în mulţime mare.
În numele Tatălui şi al Viului şi al Sfântului Duh!
Din mila lui Dumnezeu, iubiţi fraţi ai mănăstirii noastre, şi toţi enoriaşii noştri permanenţi şi pelerinii, care aţi venit, stăm iarăşi împreună „la porţile” Sfântului Post. Şi ne-am adunat aici în această sfântă seară la înduioşătorul ritual al iertării reciproce. Mâine, după cum toţi bine ştiţi, începe Postul Mare. Vremea lucrării binecuvântate şi mântuitoare, a ostenelilor deosebite, sporite pentru ca noi să ne refacem duhovniceşte şi întru curăţia inimii să întâmpinăm şi să proslăvim luminata înviere a lui Hristos.
Dar nu se poate să pornim la această lucrare fără să ne împăcăm unul cu altul.
Postul Mare este vremea rugăciunilor noastre stăruitoare, în care noi Îl vom ruga pe Dumnezeu ca El să primească pocăinţa noastră şi să ierte păcatele noastre. Îl vom ruga stăruitor pe Domnul ca El cu mila Sa să întărească puterile noastre slabe pe calea către viaţa veşnică. În aceste zile ale mântuitorului post vom căuta iertarea noastră de păcatele, care la toţi, din nefericire, sunt în mulţime mare. Aici sunt şi păcatele noastre vădite, săvârşite de noi în ochii celor din jur, şi păcatele ascunse, manifestate în gândurile şi intenţiile noastre şi ştiute numai de Dumnezeu. În aceste zile ale Postului Mare Îl vom ruga cu lacrimi, Îl vom ruga stăruitor pe Dumnezeu să ne ierte.
Dar noi, dragii mei, trebuie să merităm ca Domnul să audă aceste rugăciuni ale noastre, ca să ajungă la urechile Lui suspinele sufletului nostru. Iar pentru aceasta mai întâi de toate trebuie să învăţăm noi înşine să îi iertăm pe cei apropiaţi ai noştri.
Aceasta o cere de la noi dreapta judecată a lui Dumnezeu. Despre aceasta ne aminteşte legea dreptăţii lui Dumnezeu. Iar ea este atât de simplă: De nu veţi ierta oamenilor greşalele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşalele voastre (Matei 6,15). Cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura (Matei 7, 2). Judecata este fără milă pentru cel care n-a făcut milă (Iacov 2,13).
Dumnezeu, dragii mei, este milostiv, dar este şi drept. Deci, înainte de a-L ruga pe Dumnezeu să ne ierte, noi înşine trebuie să îi iertăm pe cei apropiaţi ai noştri, care au greşit faţă de noi. Şi, dacă nu facem aceasta, atunci, oricât de profundă şi de sinceră ar fi pocăinţa noastră, nu ne va ierta Domnul. Ca aceasta să nu ni se întâmple, trebuie să învăţăm să iertăm aşa încât să nu purtăm pică. Dreptatea lui Dumnezeu cere ca noi să smulgem din adâncul inimilor noastre chiar şi urmele jignirii pricinuite nouă cândva, ca niciodată să nu iasă la suprafaţă în memoria noastră amintiri dureroase şi sentimente rele faţă de prigonitorii noştri. Altfel, cum vom îndrăzni să socotim faptul că Dumnezeu pe noi, care în decursul vieţii noastre la nesfârşit Îl supărăm, ne va ierta şi ne va primi în împărăţia Sa cerească?
Dar iată, tocmai acest lucru – să îl ierţi cu adevărat pe aproapele tău – pentru mulţi dintre noi este cel mai greu moment din lucrarea noastră duhovnicească. Noi suntem capabili să ne căim pentru păcatele noastre grele, cumplite; suntem capabili ca, biruind în noi ruşinea, să dezvăluim înaintea duhovnicului la spovedanie rănile pline de puroi ale sufletului nostru. Dar a-l ierta din toată inima, sincer şi cu dragoste pe omul care ne-a jignit – pentru mulţi dintre noi este cea mai grea nevoinţă. Însă a nu o săvârşi, prietenii mei, este cu neputinţă!
Pornind pe calea postului, trebuie să îndeplinim datoria noastră de creştini: să cerem iertare celor apropiaţi pentru jignirile noastre, pe care noi, poate, le-am adus cuiva şi din toată inima să îi iertăm pe toţi cei care cândva ne-au jignit pe noi. Repet, pentru unii este greu să facă acest lucru. Este greu, dar este necesar! însă acela dintre noi, care a învăţat acest lucru uşor, care este capabil să se închine aproapelui său, cerându-i iertare, şi el însuşi din adâncul inimii sale îi iartă pe toţi, acela – după cuvântul Sfântului Grigorie de Nyssa – are îndrăzneală să spună în rugăciunea sa Domnului: „Tatăl meu ceresc, eu am îndeplinit ceea ce Tu îmi porunceşti să fac. Îndeplineşte şi Tu ceea ce făgăduieşti să faci. Eu am iertat toate greşelile şi nedreptăţile şi, alergând la Tine întru pocăinţa mea, aştept ca şi Tu, potrivit făgăduinţei Tale, să îmi ierţi mie greşelile mele nenumărate”.
Dar nu uitaţi că o asemenea îndrăzneală poate avea numai acela care el însuşi iartă. Căci tocmai pentru ca să ne iertăm reciproc unul pe altul, ne-am şi adunat astăzi aici. Şi, de aceea, să ne cercetăm, dragii mei, să vedem dacă suntem gata să săvârşim întocmai aşa cum cere dreptatea lui Dumnezeu acest ritual înduioşător al iertării reciproce.
Nu vor fi, oare, închinăciunile noastre reciproce şi cuvintele noastre de iertare doar o îndeplinire formală a ritualului întemeiat încă de Biserica primară? Temeţi-vă, dragii mei, de această răceală a inimii, temeti-vă de făţărnicia voastră! Nu uitaţi că mâine trebuie să începem nevointa marii lucrări – a curăţirii sufletului şi a inimii de păcate. În Împărăţia cerească Îl vor vedea pe Dumnezeu numai cei curaţi cu inima. Aşadar, nu vă murdăriţi inima voastră cu făţărnicia! Acum o clipă am auzit la dumnezeiasca slujbă prochimenul mare şi, fără îndoială, fiecare dintre noi s-a rugat în taină în inima sa: „Să nu întorci faţa ta de la sluga Ta; când mă necăjesc degrab mă auzi. Ia aminte spre sufletul meu, şi-l mântuieşte pe el“ (Prochimenul Postului Mare).
De un duh trist de rugăciune este pătrunsă această minunată cerere, adresare a sufletului nostru către Dumnezeu. Ea trebuie să fie în concordanţă cu starea noastră lăuntrică în ajunul intrării în Postul Mare.
Şi încă cu trei săptămâni înainte de această zi, începând din Săptămâna vameşului şi a fariseului, Biserica a făcut să răsune urechile noastre de o cântare profundă ca conţinut: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie, Dătătorule de viaţă“. Aceste cuvinte trebuie să se smulgă cu rugă fierbinte din sufletul nostru: „Doamne, deschide-mi mie uşile pocăinţei!”.
Deschide-mi Tu uşa pocăinţei, pentru că eu sunt atât de păcătos încât nu sunt în stare să fac aceasta pentru mine. Eu, întinându-mă cu păcatele, atât de tare am închis aceste uşi încât acum, fără ajutorul Tău, Doamne, nu le pot deschide. Sufletul meu tinde către curăţie, către dreptate.
Că mânecă duhul meu la biserica Ta cea sfântă”, dar „purtând lăcaş al trupului cu totul spurcat”.
Din cauza întinăciunii trupului nostru noi nu putem deschide aceste uşi singuri. Şi Îl rugăm pe Domnul stăruitor, de multe ori.
Şi iată, rugăciunea noastră este auzită: mâine se va deschide înaintea noastră această uşă a pocăinţei şi noi vom păşi pragul acestei uşi şi mâine vom fi deja acolo unde Domnul ne aşteaptă cu pocăinţa noastră. Şi El ne va da nouă şi ajutor în această nevoinţă a pocăinţei. Iar noi cerem mai departe: „ci ca un îndurat curăţeşte-l pe el cu mila milostivirii Tale”.
Deşi suntem foarte leneşi în lucrările mântuirii propriului nostru suflet, nu trebuie să uităm că în viața veacului viitor vor intra numai cei curaţi, cei blânzi, cei milostivi. Şi sufletul nostru trebuie să fie ca o apă vie, curgătoare, care spală murdăria inimii noastre cu lacrimile pocăinţei. Învăţaţi „rugăciunea vameşului“! Cât de profundă şi desăvârşită este această rugăciune scurtă: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului! Ea este străină de duhul mândriei şi al îngâmfării. Aceasta este rugăciunea nădejdii profunde în faptul că Domnul nu îl respinge pe păcătos şi îi dă putere să se depărteze de viaţa plină de păcat şi să înceapă o viaţă nouă, plăcută lui Dumnezeu.
Rugăciunea vameşului a ieşit dintr-o inimă înfrântă şi nu a fost respinsă de Dumnezeu. Vameşul îşi dădea seama de păcătoşenia sa, de nevrednicia sa şi de aceea s-a rugat cu smerenie. Şi noi, dragii mei, trebuie să înţelegem că şi noi am săvârşit o mulţime de păcate grele, cumplite. Să ne dăm seama, să ne îngrozim de purtarea noastră. Şi atunci din pieptul nostru, asemeni lui David, se va smulge strigătul: Miluieşte-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta (Psalmul 50,1).
Să ne gândim, dragii mei – ce ne mai împiedică pe noi să deschidem uşile pocăinţei? În rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, pe care deja am început să o rostim la dumnezeieştile noastre slujbe şi o vom rosti tot postul, există minunatele cuvinte: „…dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”. Din păcate, tocmai această capacitate de a ne vedea greşelile noastre rareori există în noi şi aceasta, fără îndoială, este principala piedică în deschiderea uşilor. Acela care nu îşi simte păcatele sale, începe să observe păcatele celorlalţi oameni şi cade în păcatul greu al osândirii. De aceea şi cere Cuviosul Efrem Sirul: „dăruieşte-mi ca să-mi văd propriile mele păcate şi să nu greşesc prin osândirea aproapelui”. Acest lucru, dragii mei, trebuie să îl înţelegem bine şi să nu facem metaniile pur şi simplu, ci să conştientizăm ce rugăminte adresăm noi lui Dumnezeu.
Trebuie să ne învăţăm să analizăm mereu propriile noastre fapte şi gânduri. Trebuie să ne cunoaştem patimile şi păcatele noastre. Această conştiinţă ne va îndemna să îi cerem lui Dumnezeu ajutor în lucrarea pocăinţei. Doar conştiinţa păcătoşeniei noastre ne va ajuta să ne schimbăm viaţa dacă până acum nu ne-am pocăit. Fie ca din inima noastră să iasă rugăciunea:
Părinte milostiv, nu întoarce faţa Ta de la noi, care, deşi suntem păcătoşi, totuşi Te iubim şi către Tine năzuim! Noi suferim pentru greşelile noastre, pentru căderile noastre, noi suntem slabi şi neputincioşi. Degrab auzi-ne pe noi, cei ce cu lacrimi de pocăinţă, cu inima înfrântă şi smerită Ţie ne adresăm, fii milostiv către noi”.
Sfânta Biserică ne deşteaptă din somnul păcatului, ne învaţă, ne îmbărbătează ca noi să ţinem cu vrednicie postul cel mântuitor, să spovedim păcatele noastre şi să ne împărtăşim cu Sfintele lui Hristos Taine întru bucuria vieţii veşnice. Să preţuiţi, dragii mei, îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Să mulţumiţi pentru faptul că El ne-a dăruit să mai intrăm încă o dată în Sfântul şi Marele Post. Dar nu uitaţi de dreapta judecată a lui Dumnezeu. Să nu ni se întâmple o nenorocire din nechibzuinţa noastră. Nu amânaţi pocăinţa şi îndreptarea voastră ca să nu auzim şi noi amarele cuvinte ale mâhnirii lui Dumnezeu pentru noi: Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23). Nu uitaţi că se va mântui nu cel ce doar cu numele este creştin, ci cel care se osteneşte la mântuirea sufletului său.
Sfânta Biserică voieşte ca fiecare dintre noi să se cerceteze mereu pe sine. Atunci îşi va vedea el păcatele. Această cercetare de sine, fără îndoială, îl duce la pocăinţă, îl duce la lacrimile de pocăinţă. Iar lacrimile de pocăinţă sunt cele mai preţioase lacrimi pentru noi, sunt acele lacrimi, despre care se spune în Evanghelie: Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia (Matei 5, 4). După aceste lacrimi de pocăinţă, de obicei, urmează mângâierea şi bucuria.
Iar acum, după ce v-am dat o scurtă învăţătură, potrivită cu ziua de astăzi, din toată inima, plină de dragoste sinceră pentru voi, fiii noştri duhovniceşti, vă doresc să ieşiţi din biserică cu pace în suflet din conştiinţa faptului că nu avem supărare pe nimeni. Să fie linişte şi bucurie în inimile noastre. Şi cu această pace în suflet, din mila lui Dumnezeu, să începem mâine nevoinţa Postului Mare.

                                                                Arhimandrit Ioan Krestiankin, Predici la Postul Mare, Editura Egumeniţa, 2016

Leave a reply

required