Să citim împreună încă una din parabolele Mântuitorului. Una din cele mai scurte. O parabolă de cinci versete. E o întâmplare simplă. Se intitulează Parabola Vameşului şi a Fariseului. 
Doi oameni s-au suit la Templu ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori,nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuiala din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 10-14).
Să reţinem mai întâi că Mântuitorul a spus această parabolă „unora care se credeau că sunt drepţi şi dispreţuiau pe alţii”. El şi-a terminat povestirea cu un foarte scurt comentariu, adresat tuturor celor care o ascultaseră.
Comentariul lui Iisus este oarecum surprinzător, pentru că nu-l îndreptăţeşte pe cel care, după chiar spusa parabolei, făcea numai fapte bune. Nu era un păcătos, ci dimpotrivă. Şi totuşi Iisus spune: „Vă spun însă că vameşul s-a întors la casa sa mai îndreptat decât fariseul”. Aşadar, îl îndreptăţeşte pe vameşul care stătea la uşă şi care spunea că este un păcătos şi care era un păcătos.
Cum se explică aceasta? Mântuitorul nu întârzie s-o dea chiar El, printr-o sentinţă din acelea menite să rămână memorabile, ridicată la rangul de principiu. El spune: „Căci tot cel ce se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).
Aceasta este deci parabola. Simplă şi uşor de înţeles. O parabolă care nu are prea multă nevoie de comentarii din partea noastră, ca să putem trage din ea toată învăţătura. Totuşi, câteva lucruri ar mai fi de spus în legătură cu ea şi chiar am avea de pus câteva întrebări.
Dar mai întâi să ne lămurim cine erau fariseii şi cine erau vameşii. Şi despre unii şi despre ceilalţi avem suficiente informaţii atât în Sfânta Scriptură, cât şi în literatura vremii. Despre vameşi am mai vorbit şi altă dată şi ştim că erau un fel de perceptori financiari care strângeau impozitele de la populaţie şi care, din pricină că pe vremea aceea nu erau evidenţe ca pe vremea noastră, se dedau la multe abuzuri. Ne-am mai întâlnit cu ei. Pe unul îl ştim şi după nume: Zaheu.
Cine erau fariseii? Aceştia alcătuiau o grupare respectabilă de cetăţeni şi de credincioşi. Alături de farisei sunt pomeniţi adeseori în Sfintele evanghelii saducheii. Fariseii erau iudei evlavioşi, aproape bigoţi, care pretindeau că respectă toate preceptele Scripturii. La orele prescrise se opreau oriunde ar fi fost, în stradă sau acasă şi-şi făceau rugăciunile. Şi chiar ţineau să şi le facă în public, cu cartea deschisă, să-i vadă toată lumea cum că ei îşi fac rugăciunile la timpurile potrivite. De altfel cuvântul fariseu înseamnă ales, pus deoparte, aparte de ceilalţi, altfel decât ceilalţi, vrând să se înţeleagă prin aceasta că era un om deosebit, un om bun, un credincios practicant. Noţiunea de fariseu era, pe vremea aceea, pozitivă.
Abia după aceea a ajuns să însemne exact contrariul a ceea ce spunea cuvântul. În loc de ales, bun în faţa lui Dumnezeu, cuvântul fariseu a ajuns să însemneze făţarnic, adică om care una gândeşte şi alta face. Una face la vedere, alta în ascuns. Respectă ritualul, dar rămâne cu inima de piatră. Dar la vremea aceea, fariseii se pretindeau încă a fi clasa oamenilor pioşi.
Ceilalţi, saducheii, erau gruparea aristocraţiei iudaice, mai ales a aristocraţiei sacerdotale. Îşi luau numele de la Ţadoc, cel care fusese mare preot pe vremea regelui David. În Sfintele Evanghelii, alături de farisei şi saduchei apar deseori şi cărturarii, adică învăţaţii iudeilor care se ridicau mai ales din rândurile fariseilor care puneau mare accent pe studiul Legii.
Mai erau şi alte câteva grupări religioase iudaice, de pildă zeloţii, dar aceştia erau mai mult un partid politic, fiindcă vroiau să se dezrobească de stăpânirea romană. Mai erau apoi esenienii, un fel de ordin călugăresc, care trăiau în comunităţi, undeva pe malul Mării Moarte. 

După al doilea război mondial s-au descoperit urmele unei importante aşezări eseniene, la Qumran, mai jos de Ierihon, iar în peşterile din vecinătate s-au găsit printre altele, texte ale Vechiului Testament, care autentifică transmiterea exactă a unei părţi a Sfintei Scripturi, adică a Vechiului Testament, un argument puternic împotriva celor care susţineau că textele Scirpturii sunt opere târzii, puse pe seama unor autori din vechime.
Dar să revenim. Printre aceste grupări religioase iudaice din vremea Mântuitorului, fariseii se pretindeau aşadar a fi oamenii cei mai evlavioşi. Şi iată că Mântuitorul ne prezintă totuşi un exemplu de fariseu pe care-l condamnă. Nu-l laudă.
De ce zice Mântuitorul că mai îndreptat s-a întors vameşul la casa sa decât fariseul?
Dacă ne recapitulăm felul rugăciunilor celor doi din parabolă, vedem că fariseul venise în faţa lui Dumnezeu să se laude: „Doamne, mulţumescu-Ţi că nu sunt ca ceilalţi…, nu sunt ca vameşul acesta”. Se laudă că toate le face după cum scrie Legea. Se prezintă în faţa lui Dumnezeu cu mândrie. Cumva şi-L obliga pe Dumnezeu, de la care nu mai avea nimic de cerut.
Greşeala cea dintâi a fariseului a fost aceea că se compara cu ceilalţi. „Nu sunt ca ceilalţi oameni; nu sunt ca vameşul acesta”. În loc să se ocupe de el însuşi, de problemele sufletului lui, el se compara chiar în faţa lui Dumnezeu cu ceilalţi şi se socotea pe el deasupra. Nu venea cu inima smerită.
Comparându-se, mai făcea încă o greşeală: îi judeca pe ceilalţi, începând chiar cu cel care se ruga în acelaşi timp cu dânsul, pe vameş. Apreciindu-se pe sine şi făcându-se judecătorul celorlalţi, pe care îi dispreţuia, se lua pe el drept unitate de măsură, ca şi cum el ar fi fost Judecătorul, ştiind să aprecieze ce e bine şi ce e rău în viaţa celorlalţi oameni. Dar, noi ştim că aceasta o poate face numai Dumnezeu care le ştie şi pe cele nevăzute, care cunoaşte şi intenţiile şi circumstanţele faptelor omeneşti.
Mândria nu-i place lui Dumnezeu. Dimpotrivă, îi place smerenia, chiar dacă vine din partea unui păcătos care se pocăieşte. Un păcătos care se pocăieşte este mai sus în ochii lui Dumnezeu decât un drept care se mândreşte. Căci fariseul era cu adevărat drept, iar vameşul era cu adevărat păcătos! Ca să ne tâlcuim bine parabola, nu trebuie să uităm nici o clipă acest lucru.
Aceasta este concluzia pe care trebuie să o tragem: în faţa lui Dumnezeu nu trebuie să ne prezentăm numai cu faptele noastre, se înţelege că şi cu faptele noastre bune, mai ales, dar trebuie să ne prezentăm îndeosebi cu roadele pe care le lasă în sufletul nostru faptele noastre bune. Dacă fapta noastră bună ne strică sufletul, degeaba e bună. Şi dacă ne mândrim cu ea şi atunci degeaba e bună. Căci trebuie să ştim că Dumnezeu nu are nevoie de fapta noastră bună, de fapte în sine. Importantă e inima cu care facem faptele. De fapte bune avem nevoie noi şi aproapele nostru. Important e cum se reflectă faptele bune în relaţiile noastre cu aproapele. Căci pe Dumnezeu nu-L interesează să respectăm preceptele de dragul preceptelor. Dumnezeu vrea să le respectăm pentru ca să creeze relaţii bune între noi, oamenii de pe pământ.
Ori, atunci când te duci în faţa lui Dumnezeu şi-i spui: „Mi-am făcut rugăciunile, mi-am îndeplinit toate datoriile religioase…”, dar în acelaşi timp te uiţi cu dispreţ la celălalt şi spui: „Nu sunt ca el…” şi spui: „Să rămână înapoia mea, acolo unde se află, la uşă…”, înseamnă că n-ai realizat nimic. Faptele tale au fost osteneli în zadar. N-ai câştigat nimic. Dacă faptele n-au creat în sufletul tău o dispoziţie deosebită de dragoste şi smerenie, de compasiune şi de iertare, starea de suflet care să te apropie de vecinul, de prietenul, de duşmanul, de străinul, de oricine e aproapele tău, dacă nu ţi-au schimbat inima, făcând-o mai bună, dacă nu te-au dus în situaţia de a nu te face judecătorul aproapelui şi dacă nu te-au îndemnat să te oferi să-l mai ajuţi, atunci n-ai realizat mare lucru.
Nu ştiu ce cuvinte să găsesc ca să fiu cât mai convingător şi ca să înţelegeţi toţi că Dumnezeu vrea de la noi inimă bună. Să venim la biserică, să ne închinăm, să aducem jertfe, dar să ne schimbăm şi inima. Să fim buni. Numai aşa sunt toate bine primite de Dumnezeu.
Sfântul Casian Romanul, care s-a născut în secolul al IV-lea şi era de prin părţile noastre, din Dobrogea, numeşte opt gânduri ale răutăţii care pot încolţi în sufletul omului şi care pot să-i compromită viaţa sufletească, să-i micşoreze credinţa, să-i întunece viaţa, să-i pericliteze viaţa veşnică. Acestea sunt: lăcomia, desfrânarea, trândăvia, lenea, întristarea, iubirea de arginţi, mândria şi slava deşartă. Din aceste opt gânduri ale răutăţii, pe scara cea mai de sus, cele mai periculoase sunt acestea două din urmă: mândria şi slava deşartă.
Toate sunt păcate periculoase, grave, dar acestea două sunt dintre cele mai grave. Şi Lucifer a căzut prin mândrie. Şi primii oameni de asemenea, lăsându-se înşelaţi că vor cunoaşte mai mult decât le-a rânduit Dumnezeu. Aceste păcate sunt grave pentru că se conjugă uşor cu celelalte şi le stimulează. Se conjugă cu neascultarea, cu dispreţul, cu ura, cu invidia, prefăcând gândurile răutăţii în fapte ale răutăţii.
Prin mândrie şi slavă deşartă omul se compară cu alţii şi se situează deasupra şi vai de cel care nu-i recunoaşte locul! O astfel de stare sufletească nu poate fi de la Dumnezeu!
Ce este mândria şi ce este slava deşartă?
Sunt atât de vecine, încât par greu de diferenţiat. Dar nevoitorii duhovniceşti ştiu să facă deosebirea între ele.
Sfinţii Părinţi le explică aşa.
Mândria se manifestă atunci când omul vrea să se arate pe sine a fi deosebit, altfel, mai bun, mai deştept, mai dotat, mai inteligent decât toţi ceilalţi oameni. Această dorinţă, chiar când e îndreptăţită, nu e neapărat şi dreaptă. Scara valorilor o stabileşte Dumnezeu. El dă talanţii. Noi dăm munca de înmulţire. El apreciază cât am făcut. Oamenii se străduiesc să respecte o scară a valorilor, pe putinţa discernământului lor. Discernământul infailibil, negreşelnic, îi aparţine însă numai lui Dumnezeu. Noi trebuie să facem cât stă în puterile noastre, ca să ne situăm pe un loc bun şi de cinste pe scara valorilor. Acolo ne impun virtuţile, cunoştinţele, caracterul, specializarea, dar niciodată pretenţiile noastre, declaraţiile noastre. Nu ne impun cele pe care le pretindem prin cuvinte, ci ceea ce suntem şi reuşim să fim în ochii altora.
E mai valoros lucrul pe care ni-l dau alţii, decât cel pe care ni-l dăm noi înşine. Când ne lăsăm în seama altora să ne aprecieze şi Dumnezeu ajută la înfăptuirea dreptăţii. Dar când procedăm ca fariseul, făcându-ne singuri dreptate, ba încă şi judecându-i pe alţii, iată că ni se atrage atenţia că nu suntem pe calea cea bună.
Mândria nu ţine loc de calificare, nici de notă de valoare, fiindcă pe acestea nu ni le dăm noi. De aceea Iisus specifică: nu se va îndrepta, nu se va îndreptăţi, cel ce se înalţă pe sine. Amănuntul acesta conţine toată cheia înţelegerii mândriei. Noi ne pregătim pentru examen. Nimeni, la nici o şcoală din lume nu se examinează singur şi nu-şi dă singur nota şi nu-şi rezervă singur locul pe care trebuie să figureze.
Mândria se mai numeşte şi trufie.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „omul mâncat de trufie este, dintre toţi, acela care se cunoaşte mai puţin pe sine” (Comentarii la Evanghelia după Matei, Omilie 24, 2). De aceea şi poporul spune că „trufia e trâmbiţa căderii”.
Slava deşartă e atunci când cineva nu numai că se înalţă singur deasupra tuturor şi se laudă el pe sine, ci doreşte să fie lăudat şi de alţii. Doreşte să fie slăvit de alţii. Această slavă e numită de Sfinţii Părinţi slavă deşartă. De multe ori, cel care vrea să fie slăvit de alţii, îşi improvizează şi calităţi pe care nu le are. Se prezintă şi vrea să apară ceea ce nu este, numai şi numai ca ceilalţi să gândească despre el că e mai bun altfel, mai bun în toate, mai deştept decât toţi ceilalţi.
Chiar când cineva ar avea dreptul la o astfel de slăvire, atunci când şi-o dă singur, când şi-o doreşte pătimaş, ea e tot slavă deşartă, pentru că nu rodeşte virtutea, ci deşertăciunea, mândria. Acestea două se nasc una din alta şi una pe alta. Nu pot trăi singure. E o infamă căsătorie de răufăcători!
Aceste două gânduri ale răutăţii sunt condamnate de către Sfinţii Părinţi. Iată că şi Mântuitorul în această parabolă ne spune că mândria şi slava deşartă nu ajută la nimic, ci dimpotrivă. Cea care ne aşează în raporturi corecte şi cu Dumnezeu şi cu oamenii, este smerenia. Printr-un alt nume, mai accesibil vorbirii curente, i se zice modestie. Modestia e lăudată nu numai de Dumnezeu, ci şi de societate. Întotdeauna, în toate timpurile a fost mai apreciat omul modest decât omul mândru.
Sfinţii Părinţi spun că există în viaţa duhovnicească şi o „cădere în sus”, oricât ar părea de paradoxal. Noi ştim toţi că orice cădere e întotdeauna în jos. E un pleonasm să spui cădere în jos, ca şi „urcare în sus”, „moş bătrân” şi altele asemenea. Dar Sfinţii Părinţi scot cuvintele din categoria pleonasmului când arată că există şi o „cădere în sus”. Aceasta îi priveşte mai ales pe cei care voiesc să se desăvârşească, pe făcătorii de fapte bune. Fac fapte foarte bune, ca şi fariseul din parabolă. Îşi fac toate rugăciunile, dau milostenie, respectă toate prescripţiile Legii lui Dumnezeu, dar în acelaşi timp se mândresc cu tot ceea ce fac. Aceasta se cheamă „cădere în sus”, cădere prin virtutea transformată în mândrie. Urci ca să te laude alţii, să te vadă, sau, ajuns sus, acolo nu scapi de ispita laudei de sine şi de slăvirea altora, crezând că ţi se cuvin. Îi şi vezi pe unii ca aceştia cum cu falsă smerenie umblă cu ochii în jos, dar cu nasul în sus să adulmece lauda şi cum, cu coada ochiului, caută pe cineva care să-i vadă! Se ştiu drepţi şi vor ca acest lucru să se vadă, să se ştie şi de alţii. Vor să fie pildă bună, zic unii dintre ei căutându-şi false justificări, dar în sinea lor le încolţeşte gândul pierzaniei: „Nu sunt ca alţii”. Aceasta era şi rugăciunea fariseului! Drept era şi el! Şi „nu era ca alţii”. Dar prin mândrie cădea mai jos decât ei.
În Pateric se spune despre smerita cugetare că întrece chiar faptele cele bune: „S-a întrebat Avva Loghin: Care faptă este mai bună decât toate celelalte? Şi a zis: Socotesc că precum mândria este mai mare decât toate patimile, încât a putut surpa şi pe unul din cer, aşa şi smerita cugetare este mai mare decât toate faptele bune, pentru că poate să scoată pe un om din orice adânc, chiar de ar fi de tot păcătos. Pentru aceea şi Domnul, mai înainte de toţi, îi fericeşte pe cei săraci cu duhul”.
Unii creştini buni, făcători de fapte bune, trebuie să ia aminte deci la păcatele mândriei şi evlaviei deşarte. Cu cât urcă mai sus pe scara faptelor bune, unii ca aceştia, dacă nu păstrează măsura smereniei, măsura discreţiei, măsura modestiei, de fapt cad. Aceasta e „căderea în sus”. Căderea prin virtutea roasă de mândrie.
Mulţi dintre noi atunci când facem câte o faptă bună, începem să ne pierdem smerenia, ni se naşte gândul mai întâi imperceptibil, apoi din ce în ce mai perceptibil, că noi suntem altfel decât ceilalţi. Credem că avem dreptul la alt loc în biserică, mai în faţă, că preotul trebuie să ne vorbească altfel, că ceilalţi creştini din parohie trebuie să ne cinstească în chip deosebit.
E bine să cinstim bătrâneţea. E bine să cinstim evlavia şi înţelepciunea altora. A face acestea e semn de smerenie din partea noastră. Dar să nu ceară nimeni să i se hrănească mândria, ca să nu-şi primejduiască nici evlavia, nici înţelepciunea. Iar bătrâneţea cinstită de oameni e cea care poartă semnele evlaviei şi răspândeşte în jur înţelepciune, cumpătare, echilibru, smerenie.
Măsura virtuţii adevărate şi a creşterii duhovniceşti e aceea care stă pururea îmbrăcată în smerenia cea adevărată.
De-a lungul istoriei cugetării biblice, în Vechiul Testament, smerenia a fost sfatul de căpetenie şi calea de ieşire din orice încurcătură, din cearta cu oamenii şi din greşeala faţă de Dumnezeu. „Pentru că Roboam s-a smerit, Domnul şi-a abătut mânia de la el” (II Cronici 12, 12). Domnul „îi învaţă pe cei smeriţi” (Ps. 25, 9) „şi-i înalţă” (Iov 5, 11) şi „le dă har” (I Petru5,5).
Din smerenie nu poate cădea nimeni.
În lumina acestor învăţături vom înţelege şi acel cuvânt al Mântuitorului care zice: „Că cel ce se va înălţa pe sine, acela se va smeri, iar cel ce se va smeri pe sine, acela se va înălţa” (Matei 23, 12).


                                                                                                                                                      Mitropolit Antonie Plămădeală

Leave a reply

required

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.