Nicolae Velimirovici s-a născut în sătucul Lelici, din Serbia apuseană. A urmat cursurile Seminarului Sf. Sava din Belgrad, absolvind în 1905. A obţinut o bursă de doctorat la Universitatea din Berna (1908), publicîndu-şi teza în limba germană, în 1910; doctoratul în filosofie a fost pregătit la Oxford şi susţinut la Geneva, în franceză, pe tema Filozofija Berklija (Filosofia lui Berkeley), în 1909.
La sfîrşitul anului 1909 a fost tuns în monahism. În 1919, Arhimandritul Nicolae a fost hirotonit episcop al Jicei, în cadrul Bisericii Sîrbe.
În Aprilie 1915, în timpul Primului Război Mondial, a fost trimis de către Biserica Sîrbă în Anglia şi America, unde a susţinut numeroase cuvîntări, luptînd pentru unitatea sîrbilor şi a popoarelor slave de miazăzi. La începutul lui 1919 se întoarce în Serbia, iar în 1920 este strămutat în Arhiepiscopia Ohridei din Macedonia, unde, în 1935, a reconstruit cimitirul soldaţilor germani ucişi.
În perioada celui de-al Doilea Război Mondial, în 1941, Episcopul Nicolae este arestat de către nazişti pe cînd se afla în Mănăstirea Jicia (care a fost la scurtă vreme jefuită şi dărîmată), fiind apoi închis în Mănăstirea Liubostinia (unde, după o execuţie în massă, a replicat spunînd următoarele: “Aceasta este cultura germană, să ucizi sute de sîrbi nevinovaţi, din pricina morţii unui soldat german?! Şi turcii erau mai drepţi”¦”). Mai tîrziu, acest “nou Gură de Aur” a fost transferat în Mănăstirea Voiloviţa (lîngă Pancevo), unde a stat închis împreună cu Patriarhul sîrb Gavriil (Dozici), pînă la sfîrşitul lui 1944.
La 14 Decembrie 1944, a fost trimis la Dachau, împreună cu Patriarhul sîrb Gavriil, unde unele surse (îndeosebi istorici ai Bisericii) consemnează că a fost întemniţat şi torturat.
După război, părăseşte Iugoslavia comunistă şi imigrează în Statele Unite ale Americii, în 1946. Aici va începe să predea în cadrul cîtorva seminare creştine ortodoxe, precum Seminarul Ortodox Sîrb Sf. Sava din Libertyville, Illinois, Mănăstirea şi Seminarul Theologic Ortodox Sf. Tihon, din South Canaan, Pennsylvania (unde a fost rector; aici a şi murit) şi Seminarul Teologic Ortodox Sf. Vladimir, din Crestwood, New York. A trecut la Domnul pe 18 Martie 1956.
Legături cu alte personalităţi ale Bisericii
În perioada dintre cele două Războaie Mondiale, Episcopul Nicolae face cîteva vizite în Sfîntul Munte, care îi modelează şi îi preschimbă pentru tot restul vieţii perspectiva şi viaţa duhovnicească. În această perioadă îl cunoaşte la Mănăstirea rusă a Sf. Panteleimon pe Sf. Siluan Athonitul şi îl hirotoneşte în 1930 ierodiacon pe Păr. Sofronie (Saharov); ulterior, după război, în 1952, la Londra, îl încurajează pe acesta să publice scrierile Sfîntului Siluan, spunînd: “Siluan e mai mare decît toţi ceilalţi sfinţi în dragostea sa! Cînd citeşti pe toţi ceilalţi, o disperare te cuprinde, dar niciodată nu se întîmplă aşa ceva cu ceea ce a scris Siluan”.
În necrologul dedicat Sf. Siluan, publicat în revista misionară a eparhiei sale, Episcopul Nicolae scria:
“Despre acest minunat monah nu se poate spune decît un singur lucru: era un suflet plin de blîndeţe. Nu sunt singurul care să fi simţit această blîndeţe, orice pelerin la Sfîntul Munte care l-a întîlnit a simţit această blîndeţe. Siluan era un bărbat viguros, înalt; avea o barbă neagră mare şi, la prima vedere, înfăţişarea lui nu îl făcea atrăgător pentru cine nu-l cunoştea. Dar era de ajuns o singură conversaţie ca să-l iubeşti pe acest om. Vorbea despre nemăsurata dragoste a lui Dumnezeu şi îi făcea pe păcătoşi să se judece foarte sever pe ei înşişi. Acest minunat ascet era un simplu monah, dar plin de dragoste de Dumnezeu şi de aproapele. Din toate părţile Sfîntului Munte numeroşi monahi alergau la el să-i primească sfaturile, dar era deosebit de iubit de monahii de la Hilandari şi Sfîntul Savva care vedea în el pe părintele lor duhovnicesc. Şi pentru mine, Părintele Siluan mi-a fost de un mare ajutor duhovnicesc. Simţeam cum rugăciunea lui mă întărea. La fiecare dintre vizitele mele la Sfîntul Munte mă grăbeam să-l vizitez. […] Cartea vieţii sale e smălţuită toată de mărgăritarele înţelepciunii şi de aurul dragostei. E o carte uriaşă şi nestricăcioasă.”
Proslăvirea ca sfînt
La 19 Mai 2003, Sfîntul Sinod al episcopilor Bisericii Ortodoxe Sîrbe a hotărît, în unanimitate, trecerea Episcopului Nicolae (Velimirovici) al Ohridei şi Jiciei în sinaxarul de sfinţi al sfintei noastre Biserici Ortodoxe.
Sfîntul Nicolae Velimirovici a fost numit, nu de puţine ori, “Noul Gură de Aur al Serbiei”. Sfîntul Ioan Maximovici, Arhiepiscopul rus de San Francisco, care a fost în tinereţe profesor la un seminar din eparhia Jiciei, spunea despre el că este “un mare sfînt, un Hrisostom al zilelor noastre, a cărui însemnătate pentru Ortodoxia contemporană poate fi comparată doar cu cea a Mitropolitului Antonie (Hrapoviţki)”¦ Amîndoi au fost dascăli soborniceşti ai Bisericii Ortodoxe”.
Troparul
Propovăduitor cu limbă de aur al lui Hristos cel înviat,
Pururea călăuzitor al norodului sîrb cel de Cruce purtător,
Alăută sunătoare a Sfîntului Duh, iubit de monahii ce întru tine se bucură,
Slava şi fala preoţilor, învăţător al pocăinţei, vlădică al tuturor neamurilor,
Dreptar celor din oastea lui Hristos în rugăciunile către Dumnezeu,
Sfinte Nicolae, dascăl al Americii şi slavă a norodului sîrb,
Împreună cu toţi sfinţii, roagă pe Unul iubitorul de oameni
Să ne învrednicească de veşnică pace şi bucurie în Împărăţia Sa cea cerească!