Deja din timpul vieții Atanasie de Aalexandria s-a bucurat de stima contemporanilor săi: fie ei adversari, arieni, melețieni, apolonariști sau marcilieni, fie puterea politică imperială, Constantin cel Mare, Iulian Apostatul, Jovian sau Valens, fie autoritățile ecleziastice, Vasile cel Mare, Iulius I al Romei, Osius de Cordova, Lucifer de Calgari.
Pe drept cuvânt unii i-au atribuit apelativul „cel Mare“ încă din timpul vieții în semn de recunoaștere a gândirii lui teologice, doctrinale, pastorale. Episcopatul, cei 45 de ani, dintre care 16 ani jumătate petrecuți în exil, a demonstrat calitățile sale de păstor după imaginea „Bunului Păstor“ pregătit să-și dea viața mai degrabă decât să renunțe la credința primită de la apostoli și transmisă de Biserică.
De aceea, la câțiva ani după moartea lui, Sf. Grigore de Nazianz, reunind comunitatea din Alexandria pe mormântul fostului lor păstor, a pronunțat un discurs panegiric plin de afecțiune și recunoștință față de un om înzestrat de Dumnezeu și pus spre păstorirea Bisericii alexandrine în timpuri atât de contrare credinței orthodoxe: „A-l lăuda pe Atanasie înseamnă a lăuda virtutea însăși. A face cunoscută o viață care a realizat toate virtuțile împreună nu înseamnă a celebra însăși virtutea? Fiindcă oamenii care au trăit conform lui Dumnezeu continuă să trăiască în Dumnezeu (Athanasios, în greacă, înseamnă nemuritor, imortal) după ce au trecut pragul limitelor umane. De aceea Dumnezeu este numit în Sfânta Scriptură Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob, adică Dumnezeul celor vii nu Dumnezeul celor morți…
Printre înțelepții care au modelat gândirea și comportamentul după adevărurile divine: Enoc, Noe, Ilie, Elizeu, Isaac, Iacob, Patriarhii, Moise, Aron, Samuel, David, Solomon, toți profeții, Ioan Botezătorul, Apostolii lui Cristos, dintre aceștia Atanasie i-a egalat pe unii, a urmat îndeaproape pe alții, ba chiar și întrecut pe unii dintre ei. De la toți, prin imitație, a împrumutat câte ceva: de la unii elocvența, de la alții acțiunea; de la unii zelul, de la alții prudența; de la unii lupta pentru apărarea credinței, de la alții a împrumutat caracterul sufletului, reunind ca într-un singur tablou frumusețile tuturor. Atanasie a știut să formeze în el însuși imaginea cea mai perfectă a virtuții. El i-a depășit pe unii prin faptă și cuvânt, pe alții i-a depășit prin erudiție și elocvență; sau dacă preferați el a fost superior prin doctrină oamenilor a căror învățătură era deja măreață… Atanasie are avantajul de a întruni în persoana sa toate aptitudinile celor mai ilustre personaje astfel încât a lăsat posterității un model de viață creștină desăvârșită“ (Grigore de Nazianz, Panegiric, 1, 1).
Copilărie și formare: Atanasie s-a născut la Alexandria, în septembrie 298, într-o familie creștină. A urmat cursurile clasice ale timpului: școala primară, cursurile secundare, catehezele parohiale. Copil fiind este impresionat de numărul impresionant de creștini care acceptă sacrificiul suprem în locul trădării credinței în Cristos. Un episod pitoresc ne este transmis de istoricul ecleziastic Rufinus de Aquila. El ne povestește că într-o zi, în palatul episcopal fiind adunat clerul Alexandriei în jurul episcopului Alexandru pentru sărbătorirea martiriului lui Petru I de Alexandria, mort în timpul crâncenelor persecuții provocate de Dioclețian, un grup de copii se jucau pe plajă de-a botezul. Rolul episcopului era jucat de Atanasie, „șeful benzii“. Alexandru privind pe fereastră și văzând pietatea cu care „episcopul improvizat“ își îndeplinea atribuțiile a declarat valide cele câteva zeci de botezuri săvârșite asupra camarazilor de joacă. A trimis un preot să-l cheme la sine și s-a ocupat de formarea lui teologică, spirituală, filosofică și biblică (cf. Rufinus de Aquila,Istoria ecleziastică, IX). Dincolo de aspectul pitoresc al relatării, istoricul dorește să ne spună cum acest om era predestinat de Dumnezeu pentru a succeda lui Alexandru la cârma Bisericii Egiptene în timpri doctrinale de răstriște.
Doi ani mai târziu, Alexandru îi conferă diaconatul și-l numește secretarul său personal. În 324 participă la întrunirea clerului alexandrin pentru a decide soarta lui Arie. Începând cu 318 Arie, parohul comunității din Baukalis, începea să predice o doctrină contrară învățăturii Bisericii referitor la persoana Cuvântului întrupat: Tatăl nu este din veșnicie Tată deoarece Fiul este o creatură intervenită în timp, creată ex-nihilo; a existat un timp în care Fiul nu era; Fiul este complet diferit în substanță de Tatăl deoarece doar Tatăl poate fi Dumnezeu adevărat, în sensul strict al cuvântului. O asemenea doctrină, care găsea o argumentație biblică în ochii lui Arie, în special în Evanghelia după Ioan unde Fiul afirmă: „Tatăl este mai mare decât mine“ (In. 14, 28), atrage o bună parte de ierarhi de partea lui Arie. Printre ei se numără Eusebiu de Nicomedia, duhovnicul casei împărătești, Eusebiu de Cezareea, Maris de Calcedon, Teognis de Marmarica, etc. Patriarhul Alexandriei, împuternicit de discuțiile și schimburile avute cu ambele poziții, decide excomunicarea ereticului și a partizanilor lui. Arie consideră sentința nedreaptă și face recurs la împărat, Constantin, care tocmai unificase Imperiul sub autoritatea sa. Arie și partizanii lui amenințau chiar dezintegrarea Imperiului, de accea Constantin se vede nevoit să convoace un conciliu pentru a lua poziție dogmatică referitor la doctrina răspândită cu mult succes printre credincioșii de la bază datorită lucrării poetice a lui Arie, Thalia. La conciliu sunt invitați toți episcopii, din Orient și din Occident, Papa Silvestru fiind reprezentat de doi preoți. Alexandru, însoțit de Atanasie, merge la Niceea, locul desemnat pentru întrunirea celui care avea să rămână ca fiind primul conciliu ecumenic din istoria creștinătății. Subiectul „Arie“ era prioritar pe masa de lucru. După ce i-au ascultat blasfemiile, spune Atanasie în Istoria arienilor, episcopii și-au astupat urechile și au condamnat învățătura sa aproape în unanimitate. Doar câțiva au rămas alături de el și au trebuit să ia calea exilului iar lucrările lor au fost arse.
Trei ani mai târziu Alexandru era pe patul de moarte. Înainte de a intra în viața veșnică el primise, ca printr-o revelație divină, că Atanasie trebuia să-i succedeze pe tronul Alexandriei. Iată cum ne povestește acest eveniment istoricul ecleziastic Sozomen: „Necredința ataca pe toate fronturile credința. Ea s-a declarat mai întâi împotriva fericitului învățător al acestui om, Atanasie, căruia îi era supus ca un fiu tatălui său, iar apoi împotriva lui însuși atunci când a fost chemat să preia succesiunea episcopală dinaintea cărei a fugit pentru a o evita; cu ajutorul lui Dumnezeu însă a fost găsit, fiindcă Dumnezeu revelase fericitului său predecesor cine era cel care trebuia să-l înlocuiască. Când era aproape de moarte, l-a chemat pe Atanasie, însă acesta era absent. Un altul cu același nume i-a răspuns, însă episcopul muribund nu i-a spus nimic, fiindcă nu pe el îl chemase. A continuat să-l cheme pe Atanasie, nu pe cel prezent, ci pe celălalt absent și căruia trebuia să-i încredințeze succesiunea. Fericitul Alexandru avea și duhul profeției, de aceea a spus: Crezi că vei scăpa Atanasie, însă nu vei scăpa, desemnându-l astfel ca succesor pe Atanasie pentru a combate împotriva necredinței“ (Istoria ecleziastică, II).
O mică problemă i-a îngreunat restul vieții lui Atanasie ca episcop al Alexandriei. La Niceea, can. 6 decidea că sunt apți pentru ocuparea scaunului episcopal bărbați doar care au trecut de 30 de ani. Lui Atanasie îi lipseau trei luni, fapt ce a fost luat în serios de adversarii lui, melețienii și arienii, care au făcut front comun pentru a impune unul din candidații lor pe scaunul Alexandriei. Devenit episcop de Alexandria, Atanasie se manifestă prin zelul apostolic: vizitează comunitățile creștine, petrece mult timp printre monahii din pustie, face cunoștință cu Anton cel Mare și Phomie, căruia îi conferă preoția, încurajează în trăirea credinței și manifestă o grijă pastorală deosebită față ce orfani, văduve, săraci și nevoiași. Simbolul credinței semnat la Niceea a devenit farul existenței sale și motivul zelului apostolic.
Cinci exiluri: Tot acest zel nu era văzut cu ochi buni de dușmanii lui care râvneau la viața sa. Au urmat cinci exiluri și tot atâtea reveniri triumfale pe scaunul Alexandriei. Primirile de care se bucura la reîntoarcerea din exil au devenit în cele din urmă un barem pentru a indica primirea ce o avea un împărat când ajungea într-un oraș: „Cum a fost primit împăratul? Aproape cu aceeași căldură ca și Atanasie?“ Adică un fast indescriptibil de neevaluat în cuvinte omenești. Între 335-337, Atanasie este obligat să trăiască în exil la Triveri după ce sinodul de la Tyr l-a excomunicat și condamant la exil. Este primit de Constant, fiul lui Constantin, care după moartea tatălui său îl trimite la Alexandria cu o scrisoare în care citim: „Cu siguranță știți care a fost motivul pentru care Atanasie, adorabilul predicator al Legii, a fost trimis pentru un anumit timp la noi în Galia. Furia celor care râvneau la viața lui îl amenința neîncetat, atunci s-a decis să-l trimită la mine pentru a-i salva viața. Deja tatăl meu, Constantin-August, exprimase dorința să-l retrimită la voi, însă soarta comună a muritorilor l-a chemat la odihna veșnică fără să fi putut îndeplini dorința sa. De aceea mi s-a părut necesar să execut dorința lui. Știți voi înșivă respectul de care se bucură printre voi episcopul Atanasie“ (Sozomen, Istoria ecleziastică, III, 2). Din această primă perioadă a exilului avem dubla apologie: Împotriva păgânilor & Despre întruparea Cuvântului. Revenit la Alexandria încearcă să refacă viața comunităților prin vizite pastorale și încurajându-i să nu cedeze presiunilor suscitate de eretici împotriva dreptei credințe. Râvna apostolică va juca în defavoarea lui, fiindcă în 339 sinodul de la Antiohia îl excomunică din nou și este nevoit să reia drumul exilului. De data aceasta se refugiază la Roma unde este readmis în comuniunea Bisericii de Papa Iulius I. În locul lui, Constanțiu, sfătuit de arieni, l-a impus pe Grigore de Capadocia ca episcop al Alexandriei, un tiran care guverna cu puterea armată și prin violență. Atanasie revine la Alexandria doar după moartea acestui episcop tiran, în 346. Sejurul lui în Occident i-a permis să pună în temă episcopatul occidental cu doctrina ariană și să sublinieze pericolul pentru credința creștină. Atât Iuliul I, dar și Hilarie de Poitiers și Lucifer de Calgari se înscriu de partea lui Atanasie în apărarea credinței împotriva amenințării ariene. După 10 ani de liniște și de activitate pastorală și teologică intensă, Atanasie este nevoit încă o dată să ia drumul exilului. Se retrage în pustiu de această dată în chiliile monahilor de unde scrie lucrările teologice fundamentale:Împotriva arienilor, Istoria arienilor, Apologie împotriva arienilor și despre întruparea Cuvântului, etc. Profitând de acest sejur de pace și liniște, Atanasie scrie bestselerul vieții monahale, VitaAntonii, la doar câțiva ani după moartea ilustrului monah. Revine la Alexandria în 362, după moartea împăratului arian Constanțiu. Iulian Apostatul îl repune în drepturi, însă tot el îl trimite în exil în septembrie 362, după ce împăratul a decis să reînvie devoțiunea și cultul divinităților păgâne. Atanasie profetizează însă: „Nu vă temeți, nu fiți triști, nu este decât un nor trecător, va trece repede. Atanasie se retrage din nou printre monahi și revine la Alexandria o dată cu ajungerea pe tron a împăratului orthodox Jovian, în februarie 363. Însă Jovian moare în lupta împotriva perșilor, iar Valens, noul împărat de tendință ariană, retrimite în exil pe toți cei care au fost chemați de Jovian, printre care și Atanasie. Temându-se însă de o revoltă populară și nevrând să scape situația de sub control, Valens se vede nevoit să-l readucă pe Atanasie pe scaunul din Alexandria, unde va rămâne liniștit până la sfârșitul zilelor, noaptea de 2 spre 3 mai, 373. Iată ce descrie Grigore de Nazianz în penegiricul său despre sfârșitul lui Atanasie: „După ce a trăit toate acestea, după ce s-a dirijat pe sine însuși și pe alții în așa fel încât viața lui devenise o regulă de virtute pentru toți episcopii, deoarece credința lui era orthodoxă, ce preț îl așteaptă pentru veșnicie? Aceasta este marea întrebare. O bătrânețe fericită îi încoronează viața și a plecat să-i întâlnească pe părinții noștri: Patriarhii și Profeții, Apostolii și Martirii și pe toți cei care au suferit pentru adevăr. I-am putea compune un epitaf în câteva cuvinte spunând că la ieșirea din această lume a primit onoruri infinit ai multe și mărețe decât cele pe care le primea la intrarea în Alexandria după ce revenea din exil. Moartea lui a stârnit multe lacrimi și a lăsat în toate inimile amintiri mărețe, mult mai durabile decât cele încredințate monumentelor materiale“.
Întruparea Cuvântului: La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu (In. 1, 1). Acesta este prima stare a Cuvântului, starea lui naturală, aceea de a fi în Dumnezeu, de a fi Dumnezeu. Prin el totul a fost creat și nimic nu a putut veni la existență fără el. Din veșnicie împărtășește dumnezeirea Tatălui, mărirea divină, cinstea și adorația cuvenită Dumnezeului adevărat. Prin întrupare însă, Cuvântul a dobândit o a doua stare: Și Cuvântul s-a făcut trup și a locuit între noi, și noi am văzut mărirea lui (In. 1, 14). Făcut om printre oameni, Cuvântul a asumat, pe de o parte, un trup creat din sânul Fecioarei Maria, omul Isus din Nazaret, iar pe de altă parte, el a asumat umanitatea în integralitatea ei. Efectele acestei asumări sunt în beneficiul nostru: natura umană a fost întărită, păcatul nu mai poate ține în sclavie omul, moartea este nevoită să se vadă învinsă deoarece prin înviere Cristos a înălțat umanitatea din mormânt către realitățile spirituale cerești: „Trupul creștea odată cu vârsta, revelația divinității progresa în el și devenea vizibil tuturor că era Templul lui Dumnezeu și că Dumnezeu era într-un trup. Însă când ei, arienii, spun „Cuvântul s-a făcut trup“, ei acordă creșterea umană divinității. Ei bine să știe că această creștere umană nu micșorează cu nimic lumina Tatălui, fiindcă Fiul este lumina Tatălui. Acest lucru arată mai degrabă că a devenit om și că a asumat un trup real. Și deoarece spunem că a suferit din cauza trupului, că i-a fost foame din cauza trupului, că a crescut din cauza trupului, tot la fel spunem pe drept cuvânt că a progresat din cauza trupului… Deci nu Cuvântul creștea, nici trupul nu era Înțelepciunea, de aceea nu Înțelepciunea progresa, ci elementul uman progresa în înțelepciune, depășind, încetul cu încetul, natura umană, fiind îndumnezeit, devenind și apărând pentru noi toți un instrument al Înțelepciunii în vederea eficienței divinității și iradiației lui“ (Împotriva arienilor, III, 53). Evangheliile ni-L prezintă pe Cristos uneori sub aspectul umanității (s-a născut, îi era foame și sete, era obosit de drum, a suferit, s-a întristat, a murit) iar alteori sub aspectul divinității (vindeca bolnavi, alunga pe diavoli, învia pe unii morți, hrănea 5000 de oameni cu doar 5 pâini și 2 pești). Din toate aceste mărturii evanghelice, Atanasie înțelege lucrarea de îndumnezeire a omului împlinită de Cuvântul întrupat: „Cuvântul s-a smerit în favoarea noastră pentru ca în înjosirea lui noi să ne putem înălța și crește. Însă creșterea noastră nu e nimic altceva decât detașarea naturii noastre umane de realitățile sensibile pentru a deveni noi înșine una în Cuvântul divin. (Împotriva arienilor, III, 52) Întruparea Cuvântului ne-a revelat providența universală și pe Cuvântul lui Dumnezeu Domnul și Demiurgul nostru. El s-a făcut om pentru ca noi să devenim Dumnezeu; a devenit vizibil pentru ca noi să ne facem o idee despre Tatăl invizibil; a suportat nedreptățile oamenilor pentru ca noi să avem parte de imortalitate“ (Despre întruparea Cuvântului, 54).
Filantropia divină: Iubirea lui Dumnezeu față de om s-a manifestat în faptul că l-a creat pentru a împărtăși cu el veșnicia, dumnezeirea sa. Înainte de întrupare filantropia s-a manifestat prin actul creației, după întrupare filantropia este evidentă în îndumnezeirea omului, adică în țintirea scopului pentru care am fost creați. Pentru a înțelege misterul îndumnezeirii omului, filantropia lui Dumnezeu este elementul cheie: omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu; în istorie, Dumnezeu intervine în repetate rânduri pentru a-i spune omului, prin vocea Patriarhilor și a Profeților, destinul pentru care a fost creat; întruparea Cuvântului este realizarea explicită a promisiunii făcută omului la creație, de a împărtăși pentru veșnicie comuniunea cu Dumnezeu; Biserica este instrumentul lăsat de Dumnezeu pe pământ pentru a lucra la îndumnezeirea omului prin harul sfințitor și Duhul Sfânt care se află la cârma ei: „Prin natură fiind incorporal și Cuvânt, datorită filantropiei și a bunătății Tatălui său în folosul îndumnezeirii noastre, ni s-a arătat nouă într-un trup uman. Filantropia Cuvântului s-a manifestat în favoarea noastră la crearea universului, la reînoirea creației prin întruparea Cuvântului“ (Despre întruparea Cuvântlui, 1). Iubirea lui Dumnezeu față de om este atât de mare încât el nu se mulțumește doar să-l creeze, ci dorește să împărtășească cu el viața și dumnezeirea sa. Îndumnezeirea omului a fost scopul creației lui. Întruparea lui Dumnezeu era necesară pentru a conduce la plenitudinea existenței sale pe om. Îndumnezeirea omului nu este un accident al istoriei, ci dorința veșnică, predestinația omului, a Creatorului, conform spuselor sfântului Paul: Dumnezeu ne-a ales în Cristos înaintea întemeierii lumii ca să fim sfinți și neprihăniți înaintea lui, în dragoste (Efes. 1, 3-4). Pentru Athanasie, doctrina creștină a îndumnezeirii omului ține de predestinația lui Dumnezeu. Dumnezeu predestină omul, în Cristos, la trăirea unirii intime cu natura lui prin participarea omului la natura divină. De aceea Atanasie nu poate construi un discurs teologic fără a ține cont de această dorință fundamentală a lui Dumnezeu: Toți să fie una, eu în ei și ei în mine(In. 17, 21). Argumentația lui Atanasie este aceea că Dumnezeu l’a creat pe om ca perfecțiune a creației sale, însă limitat în cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu și chiar a sensului real al existenței sale. De aceea, încă înaintea căderii în păcat, Dumnezeu a prevăzut întruparea Cuvântuli pentru a-i da omului cunoștința adevăratului Dumnezeu și al destinului său ultim, viața veșnică în comuniunea divină: „Mare este deficiența omului atunci când este vorba despre cunoașterea Creatorului. Manifestându-și filantropia față de firea umană, datorită bunătății sale, nu a dorit să priveze omul de a-l cunoaște pe deplin… astfel a dorit să-l facă să participe la propria lui Imagine, Domnul Nostru Isus Cristos; de aceeia l-a creat după chipul și asemănarea lui. Datorită unui asemenea privilegiu, omul va cunoaște Imaginea, adică pe Cuvântul Tatălui, și astfel va avea acces la cunoașterea desăvârșită a Creatorului, fapt ce le permite să trăiască o viață cu adevărat fericită și să participe la însăși plnitidinea fericirii divine“.
Al doilea motiv al întrupării Cuvântului este ridicarea omului din josnicia în care a căzut din cauza păcatului. Dumnezeu îi fixase o înălțime pe care el nu a fost capabil să o mențină. Pentru a restabili dorința și planul inițial al lui Dumnezeu era nevoie de o ființă perfectă, om și Dumnezeu în același timp, sinteza tuturor ființelor universului, pentru ca în ea să se înfăptuiască restabilirea perfectă a creaturii lui Dumnezeu, drum deschis spre îndumnezeire: „Dumnezeu, Creatorul și Stăpânul universului… în bunătatea sa infinită a creat natura umană după imaginea sa prin Cuvântul său, Domnul Nostru Isus Cristos. Prin asemănarea noastră cu el, ne-a făcut capabili să-l contemplăm, ne-a dat capacitatea să-l cunoaștem în veșnicia sa pentru ca, păstrând integritatea, să nu ne îndepărtăm niciodată de Dumnezeu și de comuniunea sfinților, ci, păstrând harul primit de la Dumnezeu și puterea care ne vinde de la Cuvântul Tatălui, să trăim, în bucuria și în intimitatea lui Dumnezeu, o viață fără griji, cu adevărat fericită, o viață imortală. Neexistând nimic care să ne împiedice să cunoaștem divinitatea, puritatea noastră ne permitea să conntemplăm neîncetat fața Tatălui și Cuvântul lui Dumnezeu după imaginea care am fost creați; astfel suntem în admirație ținând cont de providența manifestată față de noi“ (Împotriva păgânilor, 2). Pentru cei mântuiți, Cristos este primul-născut dintre creaturi, primul-născut dintre cei morți. De aceea este necesar ca Fiul lui Dumnezeu să fie adevărat om și adevărat Dumnezeu. „Adevărul ne arată că Cuvântul lui Dumnezeu nu aparține ființelor create, ci este mai degrabă creator. Astfel a luat asupra lui un trup uman creat pentru a-l reînoi ca și creator și a-l îndumnezei în el însuși și astfel să ne introducă în Împărăția cerurilor. Omul, solidar creației, nu ar fi fost îndumnezeit dacă Fiul nu era Dumnezeu adevărat; omul nu se poate apropia de Tatăl dacă cel care a luat asupra sa trupul nostru uman n-ar fi fost prin natură Dumnezeu adevărat. Tot la fel, nu am fi fost eliberați de păcat și de nefericirea veșnică dacă Cuvântul lui Dumnezeu nu ar fi luat asupra lui un trup cu adevărat uman… astfel omul nu ar fi fost îndumnezeit dacă Cuvântul Domnului nu ar fi fost prin natură născut din Tatăl. De aceea unirea s-a efectuat în așa fel încât ea asociază omul cu cel căruia divinitatea îi aparține prin natură; astfel sunt asigurate îndumnezeirea și mântuirea omului“ (Împotriva arienilor, II, 70). Pentru Atanasie, Cristos este principiul, adică motivul îndumnezeirii omului, și înplinirea desăvârșită a omului, adică moștenirea vieții veșnice în împărăția lui Dumnezeu.
Pr. Dr. Lucian Dîncă,
Sursa: http://www.centrulpetrusiandrei.ro/