Familia noastră l-a cunoscut pe părintele Ioan atunci când tatăl meu s-a căsătorit a doua oară, pe când eu aveam şapte ani. Tânăra mireasă vroia foarte mult ca nunta să fie binecuvântată de părintele Ioan, care a venit atunci, şi după aceea ne-a vizitat în fiecare an în apartamentul din Petersburg…
Vedeam cum în jurul părintelui se îmbulzea lumea, rupându-i hainele, dar nu înţelegeam acest avânt al lor. Inima mea a fost închisă până la vârsta de şaptesprezece ani.
La părintele Ioan nu veneau doar creştini, ci şi oameni de alte credinţe: mahomedani, budişti… Şi, într-adevăr, părintele avea un suflet în care încăpeau toţi, un suflet îndrăzneţ, cu atitudine de fiu faţă de Tatăl Ceresc.
Atunci când părintele venea la noi, iar aceasta se întâmpla de cele mai multe ori pe neaşteptate, era aranjată imediat o masă, pe care se aşezau un vas cu apă şi o cruce adusă din Ierusalim. Evanghelia, cădelniţa şi busuiocul i le puneam tot noi la dispoziţie. Părintelui îi plăcea în mod deosebit să se roage în sufragerie, în faţa icoanei Mântuitorului, pe care el o considera făcătoare de minuni. Se întâmpla să se ridice şi să stea şi câte cinci minute în faţa icoanei respective. După ce vedea că toate erau pregătite pentru agheasmă, se aşeza în genunchi şi începea să se roage. Se ruga întotdeauna cu rugăciuni improvizate, pronunţând unele cuvinte foarte accentuat şi cerând cu îndrăzneală Domnului milă pentru noi.
După o astfel de rugăciune, destul de îndelungată, în care amintea întotdeauna despre Jertfa răscumpărătoare a lui Iisus Hristos, părintele cânta de unul singur: ,,Mântuieşte, Doamne, poporul Tău” şi sfinţea apa. După aceea mergea prin toate camerele şi le stropea, având grijă să atingă şi paturile, cu apă sfinţită. Părintele spunea că aerul se murdăreşte din cauza faptelor şi a gândurilor noastre şi că trebui curăţit: apa sfinţită alungă şi nimiceşte această duhoare nevăzută.
După masă obişnuiam să servim ceai. Părintele prefera ceaiul foarte tare, negru, cerând întotdeauna să fie aruncată prima apă după fierbere, spunând uneori în glumă ca „trebuie spălată necurăţia chinezească”. La ceai se servea ceva tăcut din peşte, deoarece părintele nu mânca niciodată carne. Câteodată bea jumătate de pahar de vin dulce, dând apoi cuiva dintre cei prezenţi să golească paharul. După aceea i se aşezau în faţă mai multe pahare cu ceai tare, mai multe farfurioare şi o cană plină cu zahăr cubic. Părintele binecuvântând, lua zahăr şi-l punea în pahare, dându-le celor prezenţi. Îi plăcea o astfel de comunicare. În aceste momente la noi în apartament veneau foarte mulţi vecini din casă, toţi voind să vorbească cu părintele despre greutăţile şi nevoile lor. Câteodată el tăcea fără a răspunde la întrebări, alteori dădea sfaturi sau îi pomenea în rugăciune pe cei prezenţi. După ceai îi binecuvânta pe toţi şi pleca în altă parte.
În curte se înghesuia din nou multimea şi trebuia să-1 ferim pe părintele, conducându-l, printre oameni, la trăsură. De multe ori părintele era învinuit că merge cu trăsura şi că în ea sunt uneori femei… Cât de răi sunt oamenii în fire lor denaturată? Cine altcineva, dacă nu femeile, îl înconjurau pe Domnul nostru Hsus Hristos şi cine L-a slujit cu mai mult devotament? Astfel era şi aici: diferite doamne bogate dintre fiicele sale duhovniceşti se ofereau să-l ia cu trăsura. Lui îi era cu siguranţă indiferent cu ce se deplasează, căci era mai presus de aceasta.
Când eram foarte tânăr, tatăl meu s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Simanovschi, profesorul Academiei de Medicină l-a diagnosticat cu tuberculoză. Tot gâtul i s-a acoperit de răni şi vocea i-a pierit. Ţin minte că atunci, de Crăciun, nu s-a împodobit nici bradul. În casă era un aer de doliu, toţi vorbeau în şoaptă şi erau trişti. Noi, copiii, nu eram lăsaţi la tata. Doar în prima zi de Crăciun ni s-a permis să intrăm la el în cameră, când el, tăcut şi cu chip întunecat, ne-a dat cadouri. Simanovschi a declarat că mai avea de trăit vreo zece zile, iar, dacă ar fi fost dus imediat în Crimeea, poate că ar mai fi dus-o vreo două luni.
În acel timp părintele loan s-a întors în Kronstadt dintr-o călătorie. Peste vreo cinci zile a venit şi la noi. A mers la tata în dormitor, s-a uitat la el şi a exclamat: ,,De ce nu m-aţi anuntat că este atât de grav bolnav? Aş fi adus Sfintele Daruri ca să-l împărtăşesc”. Tatăl meu se uita rugător la părintele şi horcăia. Atunci părintele a rămas un pic înmărmurit şi, adresându-i-se tatălui meu, i-a zis: ,,Crezi că te pot ajuta cu puterea lui Dumnezeu?” Tata a făcut un semn afirmativ cu capul. Atunci părintele Ioan a poruncit să-i se deschidă gura şi a suflat în semnul crucii de trei ori peste bolnav. După aceea a dărâmat masa cu medicamente, care au căzut peste tot, spărgându-se. „Lăsaţi toate acestea, a spus el, altceva nu-i mai trebuie. Vino mâine la mine în Kronstadt ca să te împărtăşesc cu Sfintele Taine. Auzi ce spun, te voi aşteptal” Şi părintele a plecat.
Seara a venit Simanovschi, aducând cu el pe doctorul Okunev. Li s-a relatat ce a făcut părintele şi că a doua zi tata ar trebui dus la Kronstadt. Simanovschi a spus că aceasta este o nebunie şi că va muri cel mai probabil pe drum. (Din Orienbaum trebuia să mergi cu sania pe mare, iar atunci era o vreme foarte rece.) Dar tata îl credea pe părintele şi a doua zi a fost bine înfăşurat şi dus la Kronstadt.
Părintele a venit în apartamentul unde poposise tata şi l-a împărtăşit cu Sfintele Taine. Tata a mai rămas două zile în Kronstadt, întâlnindu-se în fiecare zi cu părintele. Când s-a întors acasă, Simanovschi a fost uimit de starea tatălui meu, care avea toate rănile din gât cicatrizate. Doctorul a exclamat că este incredibil ce s-a întâmplat, fiind o minune!
Astfel s-a întâmplat minunata vindecare a tatălui meu. Tata a mai trăit după aceea douăzeci şi cinci de ani.