„Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!“
În a II-a Duminică din Triod, cea a Fiului Risipitor, numeroși credincioși s-au rugat alături de obştea Mănăstirii Suruceni la Sfânta Liturghie. Răspunsurile la strană au fost oferite de corul mănăstirii. Fragmentul evanghelic al acestei Duminici (Lc 15, 11-32) ne vorbeşte despre păcatul înstrăinării omului de Dumnezeu și consecințele acestuia, oferindu-ne totodată și medicamentul duhovnicesc al pocăinței care ne reîntoarce în „braţele părinteşti”. Omul nu poate trăi şi se împlini decât în Dumnezeu, în unire cu El. Orice om care se îndepărtează de Creatorul Său va suferi de „foame”, foamea unei inimi sărăcite şi împietrite care a pierdut harul lui Dumnezeu.
„Nu există ceva mai cumplit decât uscăciunea care urmează părăsirii de către Dumnezeu. Nimic nu se poate asemăna cu durerea despărţirii de harul dumnezeiesc, iar dacă păcatul şi neascultarea omului sunt pricina retragerii harului, atunci şi mai mare îi este tânguirea, şi el începe să „ducă lipsă”. Flămânzeşte şi însetează, însă în locul braţelor părinteşti în care se odihnea odinioară, se chinuie acum amarnic în îmbrăţişarea morţii. Această ţară îndepărtată unde împărăţeşte foametea este lumea care ne înconjoară, lumea care s-a lepădat de Dumnezeu şi de harul Lui şi ai cărei locuitori duc o viaţă stearpă şi nefericită. Poate că hambarele şi buzunarele le sunt pline, dar inimile le sunt goale şi înfometate,” menționează arhim. Zaharia Zaharou.
„Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău” (Lc 15, 21). Acesta ar trebui să fie modelul venirii noastre în fire. Iar conțientizarea adâncă a păcătoşeniei şi a nevredniciei noastre ne va aduce bucuria reîntâlnirii cu Tatăl Ceresc, Cel Care ne aşteaptă şi bate mereu la poarta sufletului fiecăruia dintre noi. „La primul semn de căinţă din inima noastră, oricât am fi încă de departe, Dumnezeu ne-a şi văzut şi, mai repede decât lumina soarelui pe faţa întunecatului pământ, aleargă să ne întâmpine şi să primească pe omul cel nou zămislit în noi prin pocăinţă. Cerescul nostru Părinte grăbeşte în ajutorul nostru, îşi deschide braţele şi ne îmbrăţişează strâns, ca să nu mai cădem iarăşi in prăpastia diavolului, în câmpia porcilor, în ţinutul foametei. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutător! O, braţe preabinecuvântate! De nu s-a stins în noi ultima licărire de conştiinţă, să ne ruşinăm în faţa unei iubiri atât de mari! Să ne căim acum, fără zăbavă, să alergăm cu ochii plecaţi şi cu inimile sus, în îmbrăţişarea Tatălui pe care L-am dispreţuit!,” ne îndeamnă Sfântul Nicolae Velimirovici.
Trecând prin experiența unei vieți departe de Dumnezeu, simţind durerea fără de leac din sufletele noastre, să ne întoarcem asemenea fiului risipitor pentru a ne odihni în dragostea Tatălui: „Te-am părăsit, Doamne, să nu mă părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea. Du-mă la pășunea Ta cea duhovnicească. Numără-mă între oile turmei Tale preaalese. Hrănește-mă împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale Taine. … ”( din rugăciunea alcătuită de Sfântul Isaac Sirul).