Ce vreau să subliniez este potenţialul de diferenţă dintre Dumnezeu şi om, care duce neapărat la o criză, la un tragic, care se poate solda în tragedie, dar care este menit de Dumnezeu mai mult să-l facă pe om să conştientizeze şi, conştientizat fiind, cu mai multă înţelegere şi cu mai multă putere înţelegând lucrurile cum trebuie, în toată libertatea, să se poată da Proniei lui Dumnezeu, aşa cum, de exemplu, fiul risipitor a cerut să-şi ia moştenirea, tatăl i-a dat-o şi s-a dus şi şi-a risipit-o, dar înţelepţindu-se prin tragicul în care a intrat – hai să nu-i zicem tragedie, că încă nu era -, a venit înapoi la tatăl cu pocăinţă; şi tatăl nici nu l-a lăsat să-şi spună până la capăt spovedania, că l-a şi îmbrăţişat, că a şi poruncit să i se aducă haina cea dintâi etc.
Acest tată, nu ştiu dacă au existat mulţi ca acest tată în istorie, că vă închipuiţi ce s-ar zice despre acest tată, vecinii lui: Păi, măi prostule, bine ţi-a făcut fiul tău, da’ nu ştiai cine era ăla micu’, păi lui i-ai dat banii, lui i-ai dat moştenirea, păi nu ştiai ce avea să facă, atâţia ani l-ai crescut şi nu ştiai cine era etc. Acest tată prost care nu ştia cine era fiul – iertaţi-mă – este Dumnezeu. Oare prostie este?
Eu cred că este dragostea Unui Dumnezeu Atotputernic, dragostea care îşi interzice faţă de libertatea pe care El a pus-o în om să transgreseze această libertate, şi aici, deci, este potenţialul nostru de cădere şi de iad, şi de iad veşnic, când nu e glumă; viaţa noastră nu e glumă, libertatea noastră nu e glumă, este o faptă dumnezeiască, iar criză – că am zis că Dumnezeu Se lasă judecat de făptura Lui, precum şi făptura se va judeca de Dumnezeu, că Biserica este o judecată reciprocă -, păi, criză este cuvântul grecesc pentru judecată, crisis, am mai vorbit despre el; or, Biserica este, cu precădere, locul de criză, de judecată reciprocă şi toată viaţa omenească pe pământ este o continuă criză, judecată între om şi Dumnezeu, dacă ne luăm mântuirea în serios, în care trebuie să ajungem, ideal să ajungem şi nu numai ideal, firesc trebuie să ajungem să îndreptăţim pe Dumnezeu, să justificăm pe Dumnezeu şi să spunem cândva: Da, ai dreptate, Doamne, facă-se voia Ta!
Şi nu mai ştiu pe cine citez, dar m-a impresionat cuvântul, l-am pomenit de mai multe ori, un alt aspect al Judecăţii de Apoi va fi ăsta: că, spunea acest om, la Judecată vor fi două tabere – tot aşa cum arată şi Hristos, oile şi iezii, cei care vor fi zis în viaţa lor lui Dumnezeu: Facă-se voia Ta şi cei cărora Dumnezeu va zice la Judecată: Facă-se voia ta; şi dacă Dumnezeu îmi spune mie: Facă-se voia ta şi eu mă voi duce să-mi fac voia mea, ăsta este iadul! Când vom înţelege, fraţi şi surori, că singurul lucru de dorit, singurul rai este să putem spune: Facă-se voia Ta, Doamne? Când vom înţelege că voia mea, ce numim noi voia mea proprie, este iad?! Acum, voia mea proprie, pentru o făptură liberă – apropo de definiţie, vreau să definesc şi asta -, este vorba de o voie pătimaşă; ce e o patimă?
Şi aici – definiţie: patima este o scâlciere a realităţii pe care a creat-o Dumnezeu; patima nu este o realitate în sine, este ca un cancer, o bubă peste un trup sănătos sau ceva sucit; şi voia pătimaşă este o voie nereală, este un irealism, iar a intra în voia lui Dumnezeu este singura adevărata realitate pe care Dumnezeu a gândit-o şi a făcut-o, şi în care ne-a invitat, şi care este tocmai ce vrea omul. Deci, Biserica este locul unde Dumnezeu Se judecă cu omul şi omul cu Dumnezeu.
Vă dau o pildă de acest Facă-se voia Ta. Curând vine – într-o săptămână va fi – Slujba celor Douăsprezece Evanghelii; fiţi cu luare aminte la antifoanele care se cântă, primul antifon după prima lungă Evanghelie, şi fiţi cu luare aminte să vedeţi, în imnologia Bisericii, cum ne subliniază prin câte mişcări şi cuvinte a vrut Hristos să-l mântuiască pe Iuda şi fiecare tropar se termină: Dar Iuda, nelegiuitul, nu a voit să înţeleagă.
Fac o paranteză, ca să zic: mulţi gândesc că este scris despre Iuda, că aşa este scris şi că acestea trebuiau să se întâmple. Nu era un program al lui Dumnezeu ca un om să piară în iad; pentru ca Dumnezeu să-Şi facă mântuirea, atunci mielul înjunghiat ar fi fost Iuda, şi nu Hristos. Iuda – era scris de el că avea să vândă pe Hristos şi toate cele ce s-au întâmplat, în sensul că Dumnezeu mai înainte ştia libertatea omului, pe care nu avea s-o transgreseze. El, Dumnezeu, cu Atotputerea Lui; nu, s-o transgreseze nu, dar uitaţi-vă şi voi în Evanghelie, apropo de ce zic acele stihiri în Joia Mare, uitaţi-vă să vedeţi prin câte mişcări, prin câte mijloace a încercat Hristos să-l salveze pe Iuda, să-i arate răul pe care-l făcea şi citiţi şi Sinaxarul din Triod, o să vă arate lucruri foarte importante.
Dar Iuda, nelegiuitul, nu a voit să înţeleagă – poartă mărturie Biserica că este vorba de o voinţă liberă. Apropo de cel despre care era scris că trebuia să facă lucrul ăsta: da, era scris pentru Iuda, dar Hristos, aşa cum am zis acum, în Post, în Troparul de la Ceasul al VI-lea, este Cel care rupe zapisul scris împotriva noastră, aşa cântăm în Troparul de la Ceasul al VI-lea. Deci rupătorul zapisului voia să rupă zapisul lui Iuda şi putea, ca Atotputernic. Hristos este Acelaşi Care a rupt, în zilele lui Iona, zapisul ninivitenilor. A anunţat cetatea Ninivei, prin proorocul Iona, că: Dacă nu vă pocăiţi, veţi pieri în păcatele voastre. Au primit ninivitenii, s-au pocăit şi Dumnezeu S-a pocăit şi El de facerea Lui – ca să zicem aşa -, adică nu a mai distrus nici un suflet din Ninive. Până unde s-a smintit proorocul? Iona s-a smintit că, înaintea păgânilor, cum putea să îndreptăţească cuvântul lui proorocesc, care nu s-a împlinit? Dar ştia că Dumnezeu este milostiv şi de aia a şi vrut să fugă, că s-a găsit prins ca între ciocan şi nicovală şi a vrut să scape de toată povestea asta. Deci, Hristos voia să facă la fel cu Iuda.
Fragment din conferinta “Criza in Biserica“, sustinuta de parintele Rafail Noica la Alba-Iulia, in aprilie 2003