„Cerescul nostru Părinte grăbeşte în ajutorul nostru, îşi deschide braţele şi ne îmbrăţişează strâns, ca să nu mai cădem iarăşi în prăpastia diavolului, în câmpia porcilor, în ţinutul foametei. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi (Iacov 4, 8). O, Tu, cel mai grabnic ajutător! O, braţe preabinecuvântate! De nu s-a stins în noi ultima licărire de conştiinţă, să ne ruşinăm în faţa unei iubiri atât de mari! Să ne căim acum, fără zăbavă, să alergăm cu ochii plecaţi şi cu inimile sus, în îmbrăţişarea Tatălui pe care L-am dispreţuit!” (Sfântul Nicolae Velimirovici)
În Duminica a II-a din Triod, cea a Fiului Risipitor, numeroși credincioși s-au rugat alături de obștea Mănăstirii Suruceni la Sfânta Liturghie. Parabola Întoarcerii Fiului Risipitor (Lc 15, 11-32) este una dintre cele mai frumoase pilde evanghelice, pentru că ne vorbește despre relația pe care Dumnezeu o are cu noi, cei care Îl trădăm și risipim ceea ce El ne-a dăruit cu atâta îmbelșugare. Este o pildă despre fiecare dintre noi, pentru că toți avem momente în viață în care ascultăm de glasul străinului mai mult decât de glasul conștiinței, clipe în care alegem să gustăm din otrava păcatului, în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de Dumnezeu, preferând „țările depărtate”.
„Prin păcat, tânărul cel nechibzuit a pierdut harul și a trebuit să pătimească. Fără Dumnezeu, omul flămânzește, însetează și suferă de singurătate. O foame și o sete nepotolită, o cumplită singurătate. Fără tată, fără frate, fără prieteni, în mizerie, fără hrană, sprijin și rost. Rușinat, mâhnit, însingurat, pierdut, înfometat, însetat, cufundat în noroi și deznădăjduit. Vrednic de plâns, vrednic de milă pentru halul în care ajunsese. Iată roadele desfrânării, ale vieții trăite departe de Dumnezeu… Desfrânarea, în tâlcuirea și învățătura Sfinților Părinți, are multe forme și dimensiuni. Desfrânat este nu numai tânărul care curvește, ci și acela care risipește avuția pe care a primit-o de la Dumnezeu, talanții și darurile sale, spre propria plăcere, trai bun, iubire de sine și vanitate”, ne spune Monahul Moise Aghioritul.
Îndepărtarea, înstrăinarea și foametea l-au ajutat pe fiul risipitor să se întoarcă spre dragostea tatălui său. Evanghelia spune că „și-a revenit în sine”, dovadă că mai înainte nu era în sine însuși, ci înstrăinat de sine, trăind ca un străin față de propriul univers lăuntric, față de propriul suflet.
„Cu toții rătăcim calea atunci când lepădăm harul lui Dumnezeu. Pribegind în ținuturi îndepărtate, în căutarea drumului înapoi spre casa părintească, înțelegem în cele din urmă că trebuie să alegem între viață și moarte: fie ne întoarcem către Dumnezeul cel viu în suferința noastră, fie ne lăsăm pradă deznădejdii, cu toate urmările ei nimicitoare. Nevoindu-ne să ne regăsim adâncul inimii, înțelegem că tragedia omului constă în faptul că a ales să viețuiască în afara casei Tatălui său, în afara inimii, departe tocmai de locul unde sălășluiește Duhul lui Dumnezeu”, ne spune Arhimandritul Zaharia Zaharou.
Prin parabola Fiului risipitor, Biserica ne reamintește consecințele unei vieți trăite departe de Dumnezeu, după propria voie, pentru ca, aducându-ne aminte, să aflăm în noi dorința și puterea de a ne întoarce: „Sculându-mă, mă voi duce la Tatăl meu și-I voi spune: Tată, am greșit la cer și înaintea ta…” (Lc 15, 18).
Încredințați fiind că, urmând calea întoarcerii, la capătul drumului ne așteaptă Preamilostivul Părinte, Care ne va cuprinde în brațele Sale iubitoare, nu ne rămâne decât să dorim să ne venim în fire, asemenea fiului din Evanghelie. Să ne cercetăm cu sinceritate starea lăuntrică, căci nu poate fi vorba de îndreptare fără recunoașterea propriei micimi și a neputințelor noastre. Iar dacă nu reușim încă să conștientizăm cât de necesară este întoarcerea la Tatăl, să-L rugăm cu smerenie: „Doamne, ajută-mă să mă întorc și eu; Doamne, ajută-mă să Te pot bucura și eu cu revenirea mea.”
