„Și se va descoperi la Judecata de Apoi că unicul sens al vieții a fost dragostea.”
Numeroși creștini s-au adunat în Duminica a VI-a după Rusalii la Mănăstirea Suruceni pentru a primi hrană duhovnicească în cadrul Sfintei Liturghii, oficiată de slujitorii așezământului monahal. Evanghelia acestei Duminici ne relatează despre o întâlnire a lui Dumnezeu cu oamenii. Hristos revine în Capernaum, în cetatea Sa (Mt. 9,1), unde a săvârșit cele mai multe minuni. Aici se întâlnește cu slăbănogul, cu prietenii acestuia și cu cărturarii. Orice întâlnire din viața noastră cu Dumnezeu, cu aproapele și cu noi înșine este și o judecată, deoarece ne arată adevărata stare lăuntrică. Întâlnirile pe care Mântuitorul le are cu oamenii nu pot lăsa pe nimeni indiferent. Sunt întâlniri care schimbă vieți. Pe unii îi uimesc, îi bucură și-i apropie, altora le trezesc invidia și răutatea.
Mântuitorul Hristos îl vindecă pe paralitic pentru dragostea prietenilor săi și pentru a face să izvorască dragostea, acea dragoste care sporește toată înțelepciunea, sfârșitul binecuvântat al oricărei cunoașteri și al tuturor nevoințelor noastre. Precum spunea Părintele Sofronie: „Pentru mine, viața celorlalți prețuiește mai mult decât propria-mi viață. Nu vor mai exista între voi neînțelegeri, când veți fi înțeles aceasta. Dezlegarea unei probleme sau a unei neînțelegeri nu ține de nicio organizație, de niciun anumit mod de conduită, ci de hotărârea de a suporta totul. Fiecare dintre noi trebuie să aibă pentru ceilalți o inimă de mamă. Având gânduri bune pentru ceilalți, veți putea vedea în orice persoană pe care o veți întâlni o ființă scumpă. În schimb, având gânduri urâte, fața voastră, energiile voastre psihice vă vor irosi relațiile și vă vor afecta anturajul. Când harul este cu tine, nu mai vezi defectele altora; nu mai vezi decât suferințele și dragostea pentru frați. Nu putem iubi fără să suferim. Cea mai mare durere este să iubim până la sfârșit.”
Fiecare minune a Domnului este o dovadă a dragostei Sale. Cine cârtește la minunile și prezența Lui, asemenea cărturarilor, nu este capabil să iubească, nu este capabil să se bucure pentru aproapele. „A nu se bucura cineva de binele altuia este unul din cele mai dezonorante semne de stricare a sufletului prin păcat. Ce-i învață soarele pe oameni de dimineața și până seara? „O, oameni, bucurați-vă de bine, și bucuria aceasta vă va face ca niște dumnezei”. Nu întrebați: al cui bine? Binele nu are stăpân pe acest pământ; este un oaspete străin. Noi, muritorii, nu suntem stăpanii, ci slujitorii lui”, ne spune Sf. Nicolae Velimirovici.
Păcatul cârtirii în faţa binelui pe care-L face Dumnezeu pentru cei din jur întunecă mintea omului şi-i urâţeşte sufletul. Omul care nu învață să-și trăiască viața împreună cu celălalt, ci împotriva acestuia, pierde șansa la propria întâlnire cu Dumnezeu și la mântuire. „Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.” (I Ioan 4, 20)
Totuşi, să nu ne descurajăm. Nu avem dragoste, nu putem iubi cu adevărat, dar ceva ne stă în putinţă și anume rugăciunea prin care cerem dragostea Celui care este Izvorul ei. Căci iubirea adevărată, care rămâne mereu neclintită, nu vine de la noi, ci de la El…