Astăzi pătrundem în perioada pe care o cuprinde cartea de cântări pentru Postul Mare, Triodul. Aceasta este prima dintre cele trei Duminici de dinaintea Postului Mare în sine, care ne duce apoi la Pătimirea lui Hristos. Astăzi suntem invitaţi să cugetăm la pilda vameşului şi a fariseului.
Este interesant faptul că pericopa evanghelică de astăzi începe abrupt. Nu se citeşte versetul precedent, care introduce episodul în discuţie: „Către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis pilda aceasta”. Acest verset dă de gol morala poveştii. Ne-ar putea face să înclinăm de o parte sau de alta. În schimb ne sunt înfăţişate pur şi simplu două personaje: un fariseu – un membru credincios, virtuos al instituţiei religioase, şi un vameş – evident un personaj negativ, cel care ia bani de la aproapele său pentru a-i da străinilor urâţi de conaţionalii săi. Ni se cere să ne identificăm cu unul sau altul dintre aceste personaje.
Însă datorită familiarităţii noastre cu acest text din Evanghelie, pilda nu are aceeaşi putere. Ştim deja că fariseul este oarecum un păcătos şi că ar trebui să fim de partea vameşului. La urma urmei, nu este mai uşor să fii de partea vameşului? Se pare că nimeni nu se aşteaptă la ceva bun din partea lui!
Dacă nu analizăm mai profund problema, ne aflăm în pericolul de a face aceeaşi greşeală ca fariseul. Oare nu spunem din clipa în care auzim cuvintele de început: „Slavă Domnului că nu sunt ca el!”?
La drept vorbind, problema fariseului nu este faptul că este oarecum păcătos, fiindcă chiar nu este – cel puţin nu în sensul obişnuit al cuvântului. El nu a făcut nimic rău; de fapt, el este un om virtuos, absolut devotat Legii, neclintit în îndeplinirea obligaţiilor religioase: merge la templu, ţine postul orânduit şi dă bani săracilor.
Nici nu este doar un ipocrit, drept pe dinafară, dar fără credinţă adevărată în Dumnezeu. Nu, el atribuie explicit lui Dumnezeu viaţa sa cinstită şi îşi exprimă recunoştinţa pentru asta; el chiar îşi începe rugăciunea mulţumindu-I lui Dumnezeu.
Şi totuşi cât de urât sună cuvintele lui. El de fapt este „un drept, care piere întru dreptatea lui”, după cum spune Ecclesiastul (7,15). Cuvântul care apare cel mai frecvent în rugăciunea sa este cuvântul „eu”: eu am făcut toate acestea şi aşa mai departe. El îi mulţumeşte lui Dumnezeu, dar în realitate se gândeşte la propria sa persoană, la ce a făcut şi la ce merită. Îi reaminteşte lui Dumnezeu de toate lucrurile pe care le-a făcut ca să se asigure că Dumnezeu îi recunoaşte valoarea. Făcând astfel, el demonstrează că, de fapt, este satisfăcut de purtarea sa morală, mulţumit de sine, de virtuţile şi religiozitatea sa. În sfârşit, el nu are nevoie de Dumnezeu.
Cu siguranţă el nu are nevoie de Dumnezeul Care ne avertizează că preferă abstinenţa de la egoism, Care preferă un post exprimat prin compasiune faţă de săraci şi nevoiaşi, Care preferă mai degrabă jertfa unei inimi frânte şi smerite, decât jertfa arderilor-de-tot. Este limpede că nu se adresează unui astfel de Dumnezeu, fiindcă, de fapt, toate cuvintele fariseului sunt cuvinte care-i osândesc pe ceilalţi şi îl înalţă pe el. Iubirea sa de Dumnezeu nu este vizibilă printr-o inimă plină de compasiune faţă de ceilalţi; mai degrabă modul în care el înţelege ce înseamnă a trăi virtuos îl face să-i osândească pe ceilalţi.
Vameşul, de cealaltă parte, nu foloseşte deloc cuvântul „eu“; el nu are nimic să-I ofere lui Dumnezeu, nici măcar o scuză pentru faptul că este aşa cum este. El nici măcar nu caută cu privirea către cer, ci-şi ţine ochii în pământ – humus – în umilinţa sa. Nu face decât să-şi bată pieptul şi să plângă cuprins de smerenie. Nu se mai poate încrede în nimic – cu siguranţă nu în propria persoană.
Dar nici nu se încrede în genul de purtare virtuoasă a fariseului, promovat de instituţia religioasă din care acesta din urmă face parte. Vameşul nu are nădejde în nimeni, în nimeni în afară de Însuşi Dumnezeu.
Iar Dumnezeul Căruia I se adresează este Cel Care a propovăduit Evanghelia, Cel Care a venit pentru a-i chema pe cei păcătoşi la pocăinţă, nu pe cei drepţi care cred că nu au nevoie de El.
Faptul că Dumnezeu îi cheamă pe păcătoşi este, într-adevăr, o veste bună, dar de la noi se vrea ceva mult mai greu decât fapte de evlavie: de la noi se aşteaptă să ne dăm seama că suntem păcătoşi! Nu trebuie să subestimăm dificultatea unei astfel de cerinţe, dificultatea faptului de a înţelege cât de mult avem nevoie de Dumnezeu. Conform Sfântului Isaac Sirul, cel care ştie cum este cu adevărat, acesta este mai mare decât cel care poate învia morţii.
Să nu ne amăgim: cu toţii avem nevoie de Dumnezeu conform clauzelor Sale, nu ale noastre. Dumnezeu, în cuvintele Sfântului Pavel, a lăsat totul sub stăpânirea păcatului pentru ca noi să avem milă faţă de tot ceea ce există (cf. Rom. 11, 32; Gal. 3, 22). Noi avem mereu tendinţa să credem că putem ieşi singuri dintr-o situaţie, că ne putem îmbunătăţi, avem tendinţa de a ne conforma cu ceea ce noi credem că este dumnezeiesc, că îl putem chiar imita pe vameş (la urma urmei, ştim deja că ar trebui să fim ca el), şi apoi ne mândrim cu smerenia noastră!
Dacă ne purtăm astfel, să fim siguri atunci că, prin drept-credincioşia noastră, ne vom înstrăina şi mai mult de Dumnezeu, precum fariseul; toată evlavia noastră, toate nevoinţele noastre ascetice ne vor fi spre osândă.
Aşadar, chiar în clipa în care mintea noastră se îndreaptă spre Postul Mare, perioadă care este menită unei intensificări a modului în care păzim rânduielile bisericeşti – perioadă marcată de rugăciune şi post, fapte de milostenie mai mari aşteptate din partea noastră – chiar în această clipă ni se oferă drept avertisment această imagine a fariseului.
Ni se oferă şi exemplul vameşului, cel care a renunţat la tot, cel care-şi pune toată nădejdea în Dumnezeu. Despre o astfel de disperare tot Sfântul Isaac spune că nu este nimic altceva mai puternic. Dar dacă, prin smerenie, ne încredinţăm că nu suntem decât ţărână în mâna lui Dumnezeu şi, într-un târziu, Îl lăsăm pe Dumnezeu să ne cârmuiască viaţa, să ne formeze aşa cum El doreşte – ce poate fi mai puternic decât aceasta?
Să ne rugăm ca toate strădaniile noastre din perioada ce se apropie să fie temperate de acea trăsătură a smereniei pe care o vedem la vameş, pentru ca Dumnezeu să poată fi cu adevărat slăvit în lucrările Sale.
Pr. Prof. John Behr, “Crucea lucrează în lume: Omilii pentru perioadele liturgice de peste an”, Editura Doxologia, Iasi, 2016