
Mândria este o minciună, este un furt – nu doar intelectual, ci și spiritual – atunci când îți atribui ție darul pe care l-ai primit. Adică inteligența, frumusețea, atât cea sufletească, cât și tot ceea ce ai, le-ai primit: de la familie, din neam, de la Dumnezeu. Cum spuneam, când ai primit, trebuie să și dai înapoi și să îi reprezinți cu cinste pe cei care ți-au dăruit aceste daruri. Mândria este, de fapt, a-ți însuși ție ceea ce nu este al tău, ci ai primit, și a te lăuda cu lucruri care nu îți aparțin.
La fel cum smerenia nu se identifică cu defăimarea de sine (în sensul unei înjosiri bolnăvicioase de sine). Care a fost smerenia lui Hristos? A fost aceea că, fiind Dumnezeu în ceruri, slujit și slăvit de toți, a renunțat la condiția Sa și a venit, asumându-Și condiția noastră slabă, sărăcăcioasă și neputincioasă, deși nu era obligat. Putea să spună: „Nu sunt Eu vinovat, descurcați-vă. Eu v-am oferit tot, v-am oferit paradisul, voi ați căzut, este treaba voastră.”Dar Dumnezeu are logica slujirii, nu a dominării. Iar smerenia Sa se vede tocmai prin faptul că a venit și Și-a însușit condiția noastră pentru a sluji mântuirii noastre. Astfel, smerenia se traduce, de fapt, într-o atitudine slujitoare.
Dacă vreau să lucrez smerenia, nu trebuie să mă gândesc cum m-aș putea afirma pe mine prin smerenie sau cum să dau de înțeles că sunt smerit. Nu. Dacă vreau să fiu smerit, trebuie să slujesc celorlalți. Să mă consider adus de Dumnezeu în lume ca să fiu în slujba celor din jur și să mă gândesc ce aș putea face pentru ei. Așa cum a fost Dumnezeu, Care a spălat picioarele ucenicilor. Dumnezeu a spălat picioarele omului. Și spune: „Voi Mă numiți Domn și Învățător și bine ziceți, că sunt. Dar Eu sunt între voi nu ca unul care este slujit, ci ca unul care slujește.” Așa trebuie să fim și noi. Așa să ne manifestăm smerenia. Și atunci putem fi și smeriți, și demni.
Iar bunătatea nu vine din naivitate, ci dintr-o superioritate lăuntrică. Când înțelegi că numai prin bine poți învinge răul din celălalt. Mai este o logică a credinței: aceea de a câștiga pierzând. Adevăratul câștig al omului bun este să câștige pierzând. Când ai un lucru și îl folosești egoist, doar pentru tine, te izolezi în singurătatea ta. Dar când începi să dăruiești, pierzi acel lucru pe care l-ai fi putut folosi pentru avantajul și confortul tău, însă câștigi bucuria celuilalt: seninătatea, zâmbetul, recunoștința lui – o bogăție mult mai mare decât satisfacția egoistă.
Cel bun, cel bun întru cunoștință, care lucrează binele cu discernământ, știe că este bogat. Știe că nu pierde. Și știe că nu este prost.
Părintele Pantelimon de la Oașa
