„Domnul dăruiește harul, dar El vrea ca omul sa Îl caute și să dorească a-L primi, închinându-se cu toate ale sale lui Dumnezeu.” (Sfântul Teofan Zăvorâtul)
In Duminica a XXXIII-a după Rusalii, numită și a lui Zaheu Vameșul, numeroși credincioși și-au îndreptat pașii spre Mănăstirea Suruceni, pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie. Cu mult înainte de începutul postului mare, Biserica ne invită să intrăm în perioada pregătitoare pentru El. Prima Duminică în acest sens este Duminica lui Zaheu. (Lc. 19, 1-10)
„Zaheu a dorit „lucrul cel bun”; a dorit să-L vadă şi să se apropie de Hristos. Este primul simbol al pocăinţei, pentru că pocăinţa începe cu redescoperirea naturii profunde a tuturor dorinţelor: dorinţa după Dumnezeu şi după dreptatea Lui, după adevărata viaţă. Zaheu este „mic” – meschin, păcătos şi limitat -, dar dorinţa lui depăşeşte toate acestea. El „forţează” atenţia lui Hristos, îl aduce pe Hristos în casa sa. Aceasta este, deci, prima vestire, prima invitaţie făcută nouă de a dori ceea ce este cel mai profund, cel mai adevărat în noi înşine, de a cunoaşte setea şi foamea de Absolutul care este în noi,” menționează părintele Alexander Schmemann.
În sufletul lui Zaheu vameşul, cel care întruchipa profilul omului păcătos, rob al păcatului, străin de Dumnezeu, se naşte dorința arzătoare de a-L vedea pe Hristos. Îşi dorește acest lucru cu toată fiinţa, pentru că bogăţia pe care o adunase nu-l împlinea sufleteşte, ca şi pe acel tânăr bogat, care nu era mulţumit de averile sale şi căuta calea adevărată a desăvârşirii. Înconjurat de mulțime de oameni, Zaheu nu s-a rușinat să-și descopere toate fărădelegile, să primească a se coborî mai jos decât toți cei de față. Astfel, și-a putut deschide casa și inima: „Iată, jumătate din averea mea, Doamne, o dau săracilor şi dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit.” (Lc. 19, 8). O lucrare deosebită se petrece în sufletul său, căci dacă de la un drept te poți aștepta să auzi astfel de cuvinte pline de înțelepciune, mult mai minunat este să le auzi din gura celui păcătos.
Mulți dintre noi pretindem că-L căutăm pe Dumnezeu, că-L dorim în viața noastră. Dar oare ne asemănăm în căutările noastre cu Zaheu? Suntem dispuşi să lăsăm toate grijile și preocupările pământești pentru a-L primi pe Dumnezeiescul Oaspete în casa noastră, asemenea vameșului Zaheu? „Iată Eu stau la uşă si bat,” (Ap. 3, 20) zice Domnul. Iar noi ce facem? Deschidem puţin şi rămânem surprinşi de vizită. “A, Tu eşti Doamne? Un moment, mai aşteaptă puţin… am atâtea treburi de făcut…, treburi, griji, interese!” Şi El, Dumnezeu, Care nu are trebuinţă de nimic, aşteaptă la uşa inimii noastre; El, cerşetorul dragostei noastre! Căci pe toate le poate Dumnezeu numai sa-l silească pe om să-L iubească nu poate. Cu aşa primiri putem oare nădăjdui să auzim cuvântul plin de bucurie: „Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia?” Slabă nădejde!”, ne spune părintele Petroniu Tănase. Ne spune nu pentru a ne descuraja, ci pentru a ne revedea viața și căutările, pentru a înțelege de ce Biserica din nou și din nou ne cheamă la pocăință și schimbarea vieții.
Toată viața noastră este o căutare. Inițial, de direcții, de cunoștințe, de acumulări. Ulterior, avem nevoie de sensuri, de răspunsuri, de împliniri. Însă dacă toate acestea nu duc spre adevărata căutare, cea a lui Dumnezeu și a rostului pe care l-a pus El în noi, vom rămâne dezamăgiți și vom conștientiza adevărul cuvintelor Sfântului Sofronie Saharov: „viața fără Hristos este fără gust, tristă și părăsită”.