„Dăruieşte-mi mie, Doamne, să ajung la cunoştinţa adevărului Tău. Prelungeşte-mi viaţa până voi aduce Ţie roadă de pocăinţă adevărată; să nu mă iei la jumătatea zilelor mele, nici în ceasul întunecării mele, ci, înainte de a mă întoarce în pământul din carele am fost luat, binevoieşte să mă întorc la Tine, Dumnezeul meu, şi mai înainte de a părăsi această viaţă să vadă sufletul meu slava fiilor învierii…”(Sf. Sofronie Saharov)
Numeroși creștini s-au adunat în Duminica după Botezul Domnului la Mănăstirea Suruceni, pentru a participa alături de obștea monahală la Sfânta Liturghie, oficiată de slujitorii așezământului monahal. Evanghelia acestei Duminici ne prezintă începutul propovăduirii Mântuitorului Iisus Hristos, Lumina lumii şi a vieţii veşnice.
Propovăduirea pocăinței reprezintă temelia învățăturii Proorocilor, precum și a Însuși Mântuitorului Hristos. De la începutul ieșirii Sale la propovăduire, Hristos a spus: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!” Pocăiţi-vă! Nu aveţi pur şi simplu o „părere de rău”, ci schimbați-vă, reorientaţi-vă viaţa.
„Conţinutul pocăinţei este dragostea faţă de Dumnezeu. În relaţiile cu cei din jur, cu cât iubim pe cineva mai mult, cu atât avem mai intensă dorinţa de a repara greşelile pe care le facem faţă de acea persoană. Când nu iubeşti, este foarte greu să îţi ceri iertare, să-ţi mărturiseşti neputinţele tale. Când iubeşti pe cineva, îţi vine foarte natural, firesc, să îţi mărturiseşti propriile neputinţe, să vorbeşti despre propriile tale limitări, având încredinţarea că cel căruia îţi vei deschide sufletul, te va înţelege negreşit. La fel se întâmplă în relația cu Dumnezeu. Cu cât Îl iubeşti mai mult pe Dumnzeu, cu atât în sufletul tău se trezeşte dorinţa de a te îndrepta, de a-I mărturisi păcatele, de a schimba propria ta mentalitate, contaminată de păcat,” menționează PS Ignatie, Episcopul Hușilor.
Pocăinţa înseamnă întoarcerea cu faţa spre Dumnezeu, înseamnă că omul se deschide spre dialogul cu Acesta, dar de pe poziţia sa, cea de fiinţă căzută. „Cu toții putem ajunge nemuritori. Păcătoșii pe care îi cunoaștem din istorie și din viața zilnică, vameșii, zaheii, desfrânatele, tâlharii, leproșii (…), dar și eu, și tu, și părinții noștri, și copiii noștri, și toată lumea putem să găsim siguranță găsind ușa nemuririi, adică omorând moartea păcatului și astfel putem să intrăm, prin pocăință, prin Biserica noastră, cu elan și trimfător, în Împărăția cerurilor, în nemurirea vieții în Hristos, în cămările pe care ni le-a pregătit Domnul…”, ne încurajează arhimandritul Emilianos Simonopetritul.
Să nu confundăm pocaința cu regretele obișnuite. Pocăința este mai mult decât atât, mai mult decât o simplă împunsătură de conștiință. Ea implică nu doar o recunoaștere a păcătoșeniei, ci o radicală schimbare a inimii și a minții. În ce constă adevărata pocăinţă creştină ne arată de fiecare dată Mântuitorul când ne cere inimă nouă, inimă curată, ne cere naştere de Sus, ne cere participare la viaţa Bisericii, ne cere ca nimic din tot ceea ce facem noi să nu fie făcut în numele interesului nostru personal, ci în numele Împărăţiei cerurilor, în numele Împăratului.
În cadrul Sfintei Liturghii, numeroşi credincioşi au primit împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.
„Inimă curată zideşte intru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele…” (Ps. 50)