„Nimic altceva nu cere de la om Dumnezeul universului, după nenumăratele și nespusele Lui binefaceri, decât sufletul recunoscător, care să știe să-I mulțumească pentru binefacerile primite.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)
În Duminica a XXVIII-a după Rusalii, numeroși credincioși au trăit bucuria duhovnicească a rugăciunii alături de obștea monahală a Mănăstirii Suruceni.
Mesajul parabolei acestei Duminici ne prezintă vindecarea a zece leproși, nouă dintre care s-au mulțumit doar cu darul tămăduirii de lepră de la Hristos, cel de-al zecelea a primit și vindecarea sufletului. Ce-au făcut leproşii, văzând că s-au vindecat? Dintre toţi, doar unul singur s-a întors să-I mulţumească lui Hristos, pe când ceilalţi şi-au văzul de drum fără să le mai pese de Cel ce le-a făcut lor bine, de Mântuitorul lor. Recunoștința a fost și rămâne o fapta rară la oameni.
„Nimic pe lume nu-i mai urât decât nerecunoștința, nimic mai jignitor și mai distrugător de suflet. Ce poate fi mai urât decât ca omul să tăgăduiască și să ascundă binele care i s-a făcut? Și ce-i mai urât decât să plătești milostivirea cu nemilostivire, încrederea cu neîncredere, cinstea cu necinste și binele cu batjocură? Nerecunoștința așterne un nor negru între omul nerecunoscător și Ochiul cel preacurat din ceruri, lumina cea fără de amestecare cu întunericul, bunătatea cea neamestecată cu răul”, – ne spune Sfântul Nicolae Velimirovici.
Noi îi mulțumim lui Dumnezeu? Dăm oare slavă în fiecare zi că vedem lumina soarelui, că ni s-a mai oferit o zi de viață, pentru şirul lung de daruri pe care ni le trimite Tatăl nostru milostiv? Fiecare poate să-și răspundă singur.
Sfinţii Varsanufie şi Ioan menționează în scrisoarea către unul dintre ucenici: „Dacă ai cunoaşte cum trebuie darul lui Dumnezeu, chiar dacă toţi perii capului tău ţi-ar fi tot atâtea guri, n-ai putea să-L preamăreşti pe El sau să-I mulţumeşti după vrednicie.” Oricât de mult bine am săvârşi, în orice fel ne-am exprima recunoștința noastră și oricâte virtuţi am împlini în viaţa aceasta, ele nu se ridică la înălţimea cinstirilor şi a iubirii lui Dumnezeu revărsate din belşug spre noi.
Dumnezeu nu are nevoie de recunoştinţa noastră, mulțumirea noastră nu-I schimbă nici starea, nici fiinţa, însă omului i-o schimbă din temelie. Recunoştinţa faţă de Dumnezeu ne întărește credința, ne risipeşte tristeţea, alungă descurajarea. Am fi cu toţii mult mai împliniți dacă i-am mulţumi lui Dumnezeu pentru toate.
”Mulțumim Ție, Doamne Dumnezeule Atotțiitorule, Cel ce ești și Cel ce erai, și Cel ce vii…” (Apoc. 11,17)