„Fă-mi cunoscut, Doamne, sfârşitul meu şi numărul zilelor mele care este, ca să ştiu ce-mi lipseşte. (…) Toate sunt deşertăciuni; tot omul ce viază. Deşi ca o umbră trece omul, totuşi în zadar se tulbură. Strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele.” (Ps. 38, 5-6, 9-10)
Duminica a XXIV-a după Cincizecime, cea a bogatului căruia i-a rodit țarina, a adunat la Sfânta Liturghie numeroși creștini veniți pentru a se ruga alături de obștea monahală. Evanghelia acestei Duminici (Lc. 12, 16-21) ne vorbește despre bogăţia care uneori poate fi obstacol în calea mântuirii şi a desăvârşirii vieţii creştine. Astfel s-a întâmplat și cu bogatul căruia i-a rodit țarina, care nu i-a mulțumit lui Dumnezeu pentru belșug, ci a căutat doar să-și sporească averea. Deși s-a îmbogățit „peste noapte”, acest om a rămas foarte sărac. Goana după dobândirea averii l-a făcut să uite de suflet, de sfârșitul care se apropie, să uite chiar și de Dumnezeu.
„Nu cunosc oameni mai neliniștiți decât cei care vor mai mult, mereu mai mult, mereu mai mult și mai mult… Semănăm tare mult cu bogatul acesta. Mai ales la sărbători, când mâncărurile adăpostite de jitnițele noastre sunt de mii de mii de ori mai importante decât fărâmitura de Trup și picătura de Sânge care ne înveșnicește în Hristos,” ne spune părintele Constantin Necula. Prea des, în lumea noastră, în loc ca relația cu bunurile materiale să fie simplă și firească, ea devine complicată, scoțând la iveală una dintre cele mai mari slăbiciuni umane. În loc ca omul să stăpânească lucrurile materiale, acestea ajung să fie cele care îl stăpânesc pe el.
De ce ne-am mira de bogatul din Evanghelie? De mii de ani bogățiile și rodirile îmbelșugate se pierd în același fel. Iar oamenii, în graba și dorința de a agonisi cât mai multe, uită de Dumnezeu. Uitând de Dumnezeu și mulțumirea ce i se cuvine pentru toate, uită de moarte și de veșnicie. „Domnul aprinde candelele vieții pământești și tot El le stinge după cum socotește. După cum nu-ți folosesc bogățiile la grăbirea venirii tale pe lume, tot așa nu-ți folosesc nici la întârzierea ieșirii din ea. Te întreabă pe tine zorile și amurgul? Te întreabă bătaia vântului și starea lui? Tot așa și răstimpul vieții tale nu depinde de tine. Nici grânarele și beciurile tale, nici turmele și hotarele tale. Toate sunt ale lui Dumnezeu ca și sufletul tău. Nu-ți face griji, așadar, pentru mâine… Ai grijă mai degrabă de sufletul tău cu care ai să stai în fața lui Dumnezeu,” ne îndeamnă Sfântul Nicolae Velimirovici.
Doar bogăția care ne va însoți în veșnicie este cea pentru care merită să trăim, iar măsura ei ne va aduce la starea omului desăvârșit (Ef. 4, 13). Este imposibil s-o dobândim fără harul lui Dumnezeu. Să-l cerem Domnului să ne lărgească inimile ca să devină un hambar gata de a-L primi și a aduce rod bineplăcut Lui.