Credința nu înseamnă a admite teoretic existența lui Dumnezeu și întruparea Fiului Său, a opta pentru credință ca pentru o altă filozofie, ci a simți că scăparea ta pe veci depinde de ajutorul atotputernic al lui Dumnezeu, Care ne-a arătat în Hristos iubirea și mila Sa nesfârșită. Ea înseamnă a tremura pentru mântuirea ta și a face voia lui Dumnezeu pentru a fi vrednic de ea, pentru a te uni cu Dumnezeu Сel iubitor, Singurul în Care este mântuirea. (Alexandru Prelipcean, Spiritualitate creștină și rigoare științifică)
În Duminica a IV-a după Cincizecime, cea a Vindecării slugii sutaşului, obștea monahală și credincioșii prezenți au înălțat rugăciuni comune la Sfânta Liturghie oficiată de slujitorii așezământului monahal. Pericopa evanghelică din această Duminică reprezintă o lecţie de credinţă, venită, surprinzător, din partea unui „păgân”, față de care Mântuitorul nu-şi ascunde admiraţia, zicând: „Nici în Israel n-am aflat atâta credinţă!” Această reacţie a Mântuitorului o mai întâlnim doar în faţa femeii cananeence „O, femeie, mare este credinţa ta” (Mt. 15, 28), şi ea străină de neamul lui Israel. Pe lângă credinţa puternică, atât sutașul, cât și femeia canaaneancă dau dovadă de alese virtuți: smerenie, stăruinţă în rugăciune, buna cuviinţă și înțelepciune. Pentru credința și rugămintea lor, Domnul Hristos săvârşeşte vindecarea de la distanţă a celor pentru care au mijlocit, arătându‑Şi puterea dumnezeiască ca o împlinire a făgăduinţei Sale: „Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu” (Ioan 11, 40).
Cunoaștem că fără credinţă (dimpreună cu faptele bune) nimeni nu se poate mântui. Dar ce este credința? Ne răspunde Sfântul Apostol Pavel: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute… Și fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.” (Evrei 11, 1, 6) În această privinţă, cuvintele sutaşului sunt remarcabile: „Zi numai cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. Câți dintre noi au o astfel de credință în Însuşi Cuvântul Cel veşnic şi atotputernic?
Părintele Petroniu Tănase ne spune:„Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Işi fac griji pentru trai, asigurări de sănătate, de boală, adună bani pentru zile negre. Toate pentru tihna acestui trup. Dar lumea este oarbă şi nu-şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice!”
Credinţa nu este un dat, este un dar, dar și o alegere. Aleg să trăiesc după cum cred şi în cine cred. „Cine crede se încrede în Dumnezeu; ca elevul în dascălul său şi copilul în părintele său. Credinţa nu caută, ci vede pe Dumnezeu, oarecum Îl experimentează şi se bucură de El ca de cea mai scumpă comoară. În credinţă ne întâlnim cu Dumnezeu şi trăim în El. Răsplata imediată a acestei trăiri este o bucurie sfântă, e bucuria unui dor împlinit, bucuria vederii fiinţei celei mai dragi, bucuria negrăită a întâlnirii tainice cu Dumnezeu. Experienţa aceasta ne dă certitudinea în existenţa personală a lui Dumnezeu, certitudine mai sigură şi mai tare decât toate probele, decât toate dovezile şi argumentele pe care le aduce raţiunea logică în sprijinul adevărului despre existenţa lui Dumnezeu,” menționează părintele Ilarion Felea.
Calea credinţei este calea cea mai scurtă şi cea mai dreaptă pentru a ajunge la Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni se întâlnesc cu Dumnezeu prin credinţă şi prin faptele cele bune ale credinței. Dumnezeu să ne ajute ca din pilda de credință și smerenie a sutaşului să învăţăm că până şi Însuși Creatorul se minunează de creația Sa. Se minunează Dumnezeu de fiecare dată când reușim să ne facem pildă vie a credinţei, pentru a putea auzi și noi: „Du-te, fie ţie după cum ai crezut!”.