Pe drumul vieții sale, omul are de înfruntat zilnic multe și felurite ispite. Aceste ispite, în afară de sugestiile și greutățile cu care vin, de multe ori aduc și căderea în păcate. Este ceva care ne vânează pe toți, fără excepție. Așa e? Și noi, oamenii din Biserică, care ne luptăm și vrem să fim ai Domnului, avem zilnic aproape, clipă de clipă, faptul căderii noastre sau a oricărei căderi. Să nu credem că doar un păcat trupesc sau o crimă, un furt, înseamnă o cădere. De multe ori căderea poate însemna doar un simplu cuvânt sau o privire, o simplă mișcare fizică sau sufletească. Avem în fața noastră căderea.
Și aici se ascunde o mare taină: drumul care ne duce la Dumnezeu are un vrăjmaș viclean foarte puternic. Acest dușman se numește deznădejde, descurajare, disperare. Și este un vrăjmaș viclean, fin, abia perceptibil, cu greu de observat, pentru că se amestecă de multe ori cu smerenia. Spunem, de pildă, că : „eu sunt un om păcătos, sunt nevrednic de harul lui Dumnezeu.” Și, astfel, spunem că trebuie să avem smerita-cugetare. Însă, concomitent, dacă vom depăși limita puterilor noastre, acest lucru ne poate zdrobi. Ne poate zdrobi și ne poate distruge puterea sufletească, astfel încât nu vom mai fi în stare de nimic. E o capcană diavolească, după cum ne-o spunea și Sf. Paisie, în special, în vremurile noastre acest lucru îl exploatează foarte mult pe om.
Astăzi se petrece un fenomen ciudat, cum omul contemporan este copleșit de o foarte mare sensibilitate. În vreme ce lucrurile din jur sunt atât de dure, și creștem cu o duritate, și ne confruntăm cu multe astfel de situații, cu toate acestea, la un moment dat, omul ajunge să aibă o sensibilitate care de multe ori se arată a fi o neputință. Pe omul sensibil, diavolul îl face și mai sensibil în comparație cu omul normal. Și se zdrobește omul în sensibilitatea sa foarte mare, începând să simtă descurajare, disperare, deznădejde, deoarece vede zilnic neputința sa.
M-au întrebat cândva: „Ce lucru e mai greu în viața monahală?” Poate că așteptau să le spun că e greu să te trezești devreme sau să te înfrânezi, sau să stai în munți, sau să îți lași părinții, sau să te lepezi de tine însuți. Nimic din toate acestea nu este atât de greu. Bine, sunt grele, dar nici chiar atât de grele. Ajută harul și treci peste ele. În viața monahală și în viața în Hristos, cel mai greu lucru este acea surpriză atunci când omul se vede pe sine cum este.
Intrăm în Biserică, intrăm în monahism, și fără să vrem, fără să cultivăm asta, se creează în mintea noastră o imagine, că am fi oameni ai Bisericii. Ne rugăm, ne nevoim, ne spovedim, citim, postim, facem atâtea lucruri! Și deodată vedem că avem atâtea căderi și atâtea lupte duhovnicești sau că se mișcă în noi atâtea patimi cumplite: răutate, pizmă, egoism, viclenie, dorințe trupești, blasfemie, necredință. Lucrururi nenumărate pe care [nici] nu le puteam numi și pe care nu putem nici să le controlăm, nici să le definim, nici să le explicăm.
De multe ori nu putem pricepe ce se întâmplă în noi. Și cum începem să avem turbulențe, precum în zborul cu avionul, spunem: „Cum să fac eu așa ceva? Cum să cad așa de jos? De ce să gândesc așa? De ce să mă lupte aceste lucruri? Și în biserică, peste tot, să am aceste mișcări pătimașe?” Și dacă se întâmplă mai mult, să cădem și cu fapta în păcat, atunci ne cuprinde ispita cea mare: „De ce să cad în acest păcat?” Atunci omul are nevoie de multă putere, ca să stea pe picioarele lui. Are nevoie de multă putere și să spună: „Eu sunt om, aceasta este firea omenească, este variabilă, e schimbătoare, nu poate sta singură pe picioarele ei. Așa este firea mea. Însă nu am încredere în mine, ci am nădejde în Dumnezeu.” În Dumnezeu nădăjduiesc, nu în puterile mele, nu în virtuțile mele.
Cât de simplu s-ar auzi, pe atât de greu e de pus în aplicare. De ce? Pentru că așa este firea lucrurilor și Dumnezeu îngăduie, după cum v-am spus și altă dată, ca omul să ajungă într-un astfel de punct duhovnicesc încât să nu aibă sprijin nicăieri. Și pentru că ultimul sprijin este sinele nostru, de multe ori auzim că ni se spune să dobândim încredere în sine, să crezi în sine, în puterile tale. Când va veni clipa în care nu vei mai putea avea încredere nici în tine, privești în jur și nu vezi nimic, niciun om. Nu ai putere deloc, în tine nu vezi absolut nimic [de care să te agăți]. Te uiți spre Dumnezeu să vezi dacă e prezent, însă El este absent. Omul trece prin această perioadă a lipsei lui Dumnezeu. Această absență a lui Dumnezeu face parte din viața duhovnicească. Omul trăiește acest lucru; se uită pretutindeni și nu vede nimic, nici pe Dumnezeu, nici pe sfinți, nici pe îngeri, nicio mângâiere omenească, nici de la sine nimic. Toate sunt goale [de conținut]. E ca și cum ai cădea într-un hău și vrei să te prinzi de ceva, dar nu ai de ce să te agăți.
Așa pățește omul. În această stare apare un sprijin, ceva de care să te prinzi, o funie pe care o aruncă Dumnezeu într-un mod nevăzut. Acest lucru se numește pocăință, simțământul pocăinței. Este un lucru caracteristic în viața duhovnicească. Să nu credeți că oamenii duhovnicești sunt oamenii virtuoși. Nu! Omul duhovnicesc este omul care se pocăiește. Acesta este omul lui Dumnezeu care știe zilnic să se pocăiască. Vede căderile lui, vede neputințele lui, însă nu se descurajează, are nădejdea în Dumnezeu.
sursa chilieathonita.ro