Un om găseşte un şarpe pe moarte arzând întru-un foc. Decide să îl scoată de acolo, dar când o face, şarpele îl muşcă. Din cauza durerii, omul îl scapă iar şarpele cade înapoi în foc. Bărbatul încearcă din nou să-l scoată din foc şi este încă o dată muşcat. Între timp un bărbat care trecea prin zonă se apropie şi îi spune:
Într-un sat, nişte părinţi credincioşi şi-au însurat fiul. Nora avea o fire blândă şi îngăduitoare. În ajunul postului, socrul i-a spus: „Draga mea, noi, în familie, avem un obicei – în timpul postului mâncăm mai simplu. Slănina o ascundem în cămară şi postim. Eşti de acord să ţii post?”. „Da”, a răspuns nora.
Un tânăr din orașul grec Pireu era marinar. În timpul unei călătorii în Brazilia, el a cunoscut o fată, cei doi s-au îndrăgostit și au hotărât să se căsătorească. Marinarul i-a spus că este creștin ortodox și că, pentru a se putea cununa, logodnica lui trebuie să devină ortodoxă. Fata nu s-a împotrivit și a început să se pregătească pentru Sfântul Botez – mai întâi în Brazilia, apoi în Grecia, după ce s-au mutat acolo.
O femeie a venit la duhovnic si i-a spus:
În urmă cu vreo douăzeci de ani un oarecare stareț cu cei doi ucenici ai săi au mers la o oarecare chilie și au făcut priveghere pentru praznicul Bunei Vestiri. Era în Postul Mare. După priveghere părinții au luat o tratație și au plecat spre chilia lor. Trecând prin Karyes, ucenicul a întrebat pe stareț dacă este binecuvântare să cumpere pești, fiindcă numai în ziua aceea era dezlegare la pește în Postul Mare. Starețul i-a răspuns: „Dacă este voia Maicii Domnului să mâncăm pește, ni-i va aduce ea singură”. Când au ajuns la chilie au găsit o pungă agățată sus pe ușă, plină cu pești prăjiți, iar jos un vas cu supă de pește, cu o piatră așezată deasupra ca să nu o deschidă pisicile. L-au slăvit pe Dumnezeu și au mulțumit Maicii Domnului pentru purtarea ei de grijă.
În vara anului 1935, când părintele Paisie era în Mănăstirea Slatina, Fălticeni, a pornit peste munte cu ucenicul său, spre schitul Rarău. După patru ore de mers, a ajuns într-un sat mic, situat chiar sub muntele Rarău, numit Slătioara.
Episcopul Teodorit al Cirului, care a trăit în secolul V, povestește că odată l-a cercetat un monah, cere venea de foarte departe. L-a primit, dându-i să mănânce și să se odihnească. În timp ce mânca, episcopul a observat că monahul folosea numai mâna stângă și că dreapta sa era înfășurată într-o bucată de rasă veche. Episcopul l-a întrebat de ce are mâna înfășurată și mai ales într-o rasă găurită, deși se vedea din toată îmbrăcămintea sa că nu era un monah zdrențăros. Chiar a vrut să-i descopere mâna să vadă, așa cum bănuia, dacă are vreo rană, însă monahul nu l-a lăsat, ci și-a acoperit-o repede, pentru că începuse să iasă o duhoare nesuferită din ea. Apoi monahul i-a povestit următoarele episcopului: