Lumea a fost creată bună şi chemată la bucuria vieţii în unire cu Izvorul şi Creatorul vieţi, Domnul Dumnezeu.
Primii care au păcătuit şi s-au înstrăinat de la această unire au fost îngerii. Împărăţia îngerilor s-a despărţit: unii au rămas cu Dumnezeu, alţii, în mândria lor, au dorit să trăiscă viaţa lor proprie, independent de Dumnezeu. Lumea angelică s-a despărţit şi păcatul s-a născut acolo, dar lumea pământească a rămas bună.
Şi atunci diavolul, care înseamnă “cel aruncat jos din cer” a început să dorească să unească lumea pământească cu el. Cea mai înaltă creaţie de pe pământ, omul, a primit o poruncă de la Dumnezeu să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului. De ce a fost dată această poruncă? Acest copac era ca oricare altul, şi în el însuşi nu avea caracteristici extraordinare. Nu, cunoaşterea binelui şi răului nu era în pomul însuşi, şi nu din această pricină a fost dată porunca. Domnul a dat-o pentru că omul a fost creat liber, şi Domnul doreşte în om o stăruinţă liberă şi un dor pentru unirea cu Dumnezeu. Porunca era dată pentru că doar prin împlinirea ei omul îşi putea exprima liber stăruinţa spre Dumnezeu şi iubirea pentru El. Şi binecuvântarea consta simplu în comunicarea cu Dumnezeu prin iubirea Lui.
Diavolul este împovărat de această separaţie. El este perpetuu într-o stare de mânie şi de răzbunare, şi doreşte să atragă şi pe alţii în aceasta. Diavolul niciodată nu apare în adevăratul lui sine, ci ia diferite chipuri. Atunci în rai, el a luat chipul unui şarpe, şi i-a dat omului ideea că porunca nu i-a fost dată pentru exprimarea iubirii omului pentru Dumnezeu, ci pentru ca omul să nu devină ca Dumnezeu. Diavolul a plantat în om gândul că porunca a fost dată, dar nu din iubirea lui Dumnezeu, ci din dorinţa lui Dumnezeu să domine, să îl împiedice pe om de a deveni ca Dumnezeu, şi de a cunoaşte bucuria nesfârşită şi nelimitată a fiinţei.
Când omul a început să creadă această idee diabolică, el s-a despărţit instantaneu de Dumnezeu. Totul s-a schimbat, şi omul nu s-a mai putut bucura de viaţa în Dumnezeu şi n-a mai putut vorbi cu Dumnezeu liber şi direct cum vorbesc copiii. N-a mai fost pace, nici bucurie, şi omul a început să se ascundă de Dumnezeu. Totul s-a schimbat, legătura dintre Dumnezeu şi om a fost distrusă şi natura a încetat de a asculta de om. Plângerea a intrat în lume şi sufletul a devenit împovărat.
http://www.doxologia.ro/