Sufletul care iubește a osândi pe ceilalți, sau care este neascultător sau neînfrânat, sau care și-a părăsit pocăința, nu va putea scăpa de capcanele dracilor și a se slobozi de gânduri rele; dar de va plânge pentru păcatele sale și va iubi pe fratele, Domnul îi va da lacrimi pentru întreaga lume. „O, Doamne, dă mie lacrimi, ca sufletul meu să plângă din dragoste pentru fratele zi și noapte”.
Și iată, Dumnezeu ascultă rugăciunea și dă sufletului multe lacrimi. Se bucură Domnul nostru când noi, în rugăciune pentru oameni, vărsăm lacrimi din dragoste, și milostiv ne aude.
*
Într-o zi mi-a venit gândul să cumpăr niște pește proaspăt. Nu aveam banii mei, ci erau ai mănăstirii, și puteam cumpăra, dar n-am vrut să-mi stric rânduiala vieții. Gândul, în schimb, mă atrăgea și a ajuns până acolo că și în biserică, la Liturghie, și acolo aveam peștele în minte. Atunci am înțeles că era de la vrăjmașul și am cunoscut milostivirea lui Dumnezeu, că harul te ajută să mănânci puțin, pe când dracul te împinge la îmbuibare și la îndulcire cu hrana. Trei zile m-a muncit acel gând și de-abia m-am smuls de la el, cu rugăciune și lacrimi. Iată cât de greu este să te lupți până și cu aceste gânduri mici.
*
Îmi amintesc că stăteam cândva la vecernie în Paraclisul Acoperământului Maicii Domnului; duhovnicul, Părintele N., citea acatistul. Uitându-mă la el, îmi vine gândul: Ieromonahul este gras; nu poate face închinăciuni până la pământ. În acea clipă, eu însumi am început să fac o închinăciune și dintr-odată cineva nevăzut m-a lovit în șale; îmi venea să strig: „Țineți-mă!”, dar nu am putut, din pricina durerii ascuțite. Astfel, Domnul cu milostivire m-a pedepsit, și așa mi-a dat să înțeleg că pe nimenea nu trebuie să judeci.
*
Sunt un mare păcătos, dar am văzut marea iubire și milostivire a Domnului față de mine. În anii când eram flăcău, mă rugam pentru cei ce mă ocărau; spuneam: „Doamne, nu le socoti lor păcatele lor față de mine”. Dar, deși iubeam să mă rog, totuși n-am scăpat de păcat. Domnul însă nu Și-a adus aminte de păcatele mele și mi-a dat să iubesc oamenii, și sufletul meu dorește ca lumea întreagă să se mântuiască și să fie în Împărăția cerurilor, să vadă slava Domnului și să se desfăteze de iubirea lui Dumnezeu.
Judec după mine însumi: dacă Domnul m-a iubit atât, aceasta înseamnă că pe toți păcătoșii El îi iubește ca și pe mine. O, iubire a Domnului! N-am putere să o descriu, căci e nemăsurat de mare și minunată. Harul lui Dumnezeu dă putere de a iubi pe Cel iubit.
*
Odată, după rugăciune, ședeam și gândeam: „Nu mi-e a muri”. Și zic: „Doamne, Tu vezi inima mea, cum nu voiesc eu a muri. Când cineva nu și-a văzut de mult părinții, cu bucurie se duce către ei, dară pe Tine, Milostive Doamne, sufletul meu Te cunoaște, și totuși nu-mi vine a muri”. Și primesc răspuns în suflet: „Aceasta pentru că puțin Mă iubești”. Și foarte adevărat, puțin iubesc eu pe Domnul.
Sursa: Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii și iadul smereniei, Editura Deisis, 2017