De neocolit este perioada când Dumnezeu ne părăsește. Atunci, într-o încordare plină de suferințe, noi încercăm să fim ca și cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar dacă El și-a retras ajutorul simțit …
Monahul la început nu se ocupă de nimic altceva decât cum să-și treacă ziua fără de păcat. Și atunci vine Duhul Sfant și ne descoperă tainele Fiirii Dumnezeiești, cea ce nu poate dobândi omul pe căile theologiei abstracte. Când vorbesc despre această școală cu precădere monastică, nu înseamnă că atitudinea mea față de știința theologică este întrutot negativă. Nu, nu zic asta; iar în condițiile istorice ale căderii noastre, ea este de neapărată trebuință.
Mă mâhnește doar faptul că multora dintre cei ce cheltuiesc o uriașă energie spre a învăța predania theologică a Bisericii, cunoaşterea lor intelectuală le apare ca și cum ar fi atins deja desăvârșirea. Cu theologia abstractă este cu neputință a atinge desăvârșirea. În viața istorică puterea în Biserică este dată nu sfinților, ci cărturarilor, și in aceasta constă tragedia lumii și a Bisericii.
Viața monahului începe așa cum ne-a învățat cuviosul Stareț Amvrosie al Optinei. El zicea:
“Cela ce simplu va trăi,
sute de îngeri cu el vor fi;
dar pe cel ce înțelepțește –
până și ultimul il părăsește”
Așa și eu, aș vrea să vă zic că viața noastră este cât se poate de simplă. Lucrul acesta este foarte important: noi niciodată nu trebuie să căutăm a dobandi vreun semn vădit al dumnezeieștii bunăvoirii – facere de minuni sau altceva asemanator. Acestea niciodată nu fac parte din planul nostru! Ci planul nostru se exprimă doar în “cum să nu săvârșim vreun păcat”.
Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. I, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2013