Se întâmplă cu cel smerit ca și cu pomul. Când pomii poartă rod mult, rodul înconvoaie ramurile și le trage în jos, iar cel ce nu poate să facă rod se înalță și stă drept. Așa este și cu sufletul: când se smerește, aduce rod. Cu cât aduce rod mai mult, cu atât se smerește mai mult.
De aceea, sfinții, cu cât se apropiau mai mult de Dumnezeu, cu atât se vedeau pe ei înșiși mai păcătoși. Așa îl auzim pe Avraam. Când L-a văzut pe Domnul, s-a numit pe sine pământ și cenușă. Prorocul Isaia, când a fost chemat în misiunea sa de proroc, a exclamat: „Vai mie, sunt necurat”.
Priviți smerenia sfinților, în ce sfințire se aflau inimile lor! Nici când erau trimiși de Dumnezeu în ajutorul oamenilor, cei cu adevărat smeriți nu primeau, fugind de prilejul de a fi slăviți. Astfel, Moise I-a zis lui Dumnezeu, când a fost chemat să scoată poporul din robia Egiptului: „Mă rog Ție, Doamne, trimite pe altul în locul meu, mai puternic, că eu sunt slab la glas și zăbavnic cu limba” (Moise era gângav). Profetul Ieremia a zis: „Sunt prea tânăr pentru misiunea pe care mi-o dai, Doamne”. Și, simplu spunând, fiecare dintre sfinți avea această smerenie dobândită în urma împlinirii poruncilor lui Dumnezeu.
Nimeni nu poate să spună prin cuvânt cum se naște în suflet această smerenie, dacă nu o află omul prin încercare, prin faptă. Ea trebuie trăită. Să te smerești cu adevărat, la momentul potrivit și, astfel, capeți această virtute. Numai din auzite sau din pagini de literatură bisericească nu poți dobândi smerenia. Citind numai, se scutură de pe noi ce am reușit să adunăm cu destulă trudă și rămânem tot goi și tot săraci, și tot mândri, și tot neștiutori.
Arhimandritul Sofian Boghiu, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Fundația Tradiția Românească, București, 2002, p. 25