Omul credincios, care ia seama pururea şi întocmai la poruncile lui Dumnezeu, când face toate poruncile dumnezeieşti şi-şi îndreaptă cugetul spre înălţimea lor, adică spre o vieţuire şi o curăţie fără de prihană, atunci găsindu-şi măsurile lui, se va afla pe sine însuşi neputincios şi neînstare să ajungă la acea înălţime a poruncilor, ba chiar şi foarte sărac, adică nevrednic de a primi pe Dumnezeu, de a-I da mulţumire şi slavă, ca unul care n-a dobândit încă niciun bine propriu; iar cel ce cugetă acestea despre sine însuşi, întru simţirea sufletului, acela va plânge negreşit cu plânsul cel cu adevărat preafericit. Iar plânsul acesta va primi mângâierea şi va face blând sufletul său.
Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze. Scrieri II, Editura Deisis, Sibiu, 2003, p. 3