Dacă sufletul nu se lasă în voia lui Dumnezeu, nu îndeplinește întocmai toate poruncile Domnului, nu-și va afla niciunde liniștea, chiar dacă, pe de altă parte, ține posturi aspre și se abandonează rugăciunii. Cel ce ascultă de Domnul va înainta cu repeziciune în trăirea duhovnicească, căci Acesta îl iubește pe dânsul.
Cunoscându-ne de mai înainte puterile, Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va încerca peste puterile noastre. Dacă încercările ni se par prea anevoioase, acesta este semnul că nu ne-am încredințat întru totul voii lui Dumnezeu.
„Prin libertatea sa, omul este de origine dumnezeiască, este chiar egal lui Dumnezeu”, scrie Sfântul Grigorie de Nyssa (trăitor în secolul al IV-lea). Zidit după chipul lui Dumnezeu, protopărintele Adam era liber. Pentru a-i îngădui să-și împlinească libertatea aceasta, Dumnezeu i-a poruncit însă să nu guste din rodul pomului cunoștinței binelui și a răului. Însă Adam nu l-a ascultat, lăsându-se înșelat de satan și de perspectiva de a deveni „asemenea lui Dumnezeu”. Mai mult decât atât, în loc să se pocăiască, atunci când Dumnezeu l-a chemat: „Unde ești, Adame?”, el a aruncat responsabilitatea greșelii asupra Evei. Rezultatul: Adam a fost alungat din grădina Raiului.
Fără îndoială, Adam suntem noi toți. Sfântul Siluan este convins de aceasta: dacă, dăunezi, protopărintele Adam L-ar fi iubit cu adevărat pe Dumnezeu, și el, și toți urmașii săi s-ar fi aflat astăzi în Rai. Tot așa, dacă noi, cei ce viețuim astăzi, am asculta, am ajunge în Împărăția cerurilor, fiindcă Sfântul Duh viază în inima noastră.
„Puțini sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu”. Fără îndoială că așa este. Dar de ce să asculte? De poruncile lui Iisus Hristos – noul Arbore al vieții, după cum ne amintește Sfântul Siluan –, care, făcând o sinteză surprinzătoare între Lege și Profeți, ne cere, înainte de toate, să-L iubim pe Dumnezeu din toată ființa noastră, ca și pe aproapele nostru. Dar, după cum ne arată parabola tânărului bogat din Sfânta Evanghelie (v. Mat. 19, 16-22), cuvântul evanghelic trece mult dincolo de vechile prevederi ale Decalogului. El ne îndeamnă să abandonăm totul, cu o îndrăzneală ieșită din comun, pentru a ne îndrepta către necunoscutul Împărăției cerurilor, „să umblăm pe urmele lui Iisus Hristos, Care ne-a dăruit, prin însăși pilda Sa, modelul ascultării depline”.
Contrar a ceea ce termenul lasă să se înțeleagă, poruncile evanghelice nu sunt de ordin etic, ci de ordin ontologic; ele privesc însăși „ființa” omului, creat după chipul lui Dumnezeu. Nefiind înainte de toate precepte morale, ci vectori de energie dumnezeiască, ele sunt căi ale mântuirii, iar Sfântul Siluan este îndreptățit să ne spună: „Cel ce va păzi toate poruncile lui Iisus Hristos va avea pururea cu sine, chiar dacă abia simțită, prezența harului.”
Acest toate este grăitor. Pentru stareț, toate vorbele și toate gesturile lui Iisus Hristos au, într-un anumit fel, valoare de „porunci”: „Pentru a dobândi dragostea lui Dumnezeu, se cuvine să respectăm tot ceea ce Domnul ne-a poruncit în Evanghelia Sa sfântă.” Nu trebuie, așadar, numai să devenim smeriți, blânzi, cumsecade, iubitori sau milostivi în purtarea noastră din afară; ci trebuie să devenim smeriți, blânzi, cumsecade și iubitori în chiar ființa noastră, în lăuntrul nostru.
Prin urmare a respecta poruncile lui Iisus Hristos nu înseamnă atât să ne îndeplinim niște datorii sau să ne potrivim unui model, ci să devenim, cu ajutorul harului, ceea ce este Iisus Hristos prin firea Sa. Aceasta însă presupune pocăința și smerenia. Presupune pocăința, fiindcă, în ciuda voinței noastre, nu putem ajunge – sau nu putem „decât în puține clipe” – să iubim așa cum ne-o cere Dumnezeu. Presupune smerenia, fiindcă, înțelegând-o doar după propriile noastre puteri, suntem neputincioși să trăim după cerințele Sfintei Evanghelii.
„Din fericire, văzându-ne nevoințele, Domnul ne vine în ajutor, și aceasta pentru că ne iubește. La rândul Lui, Sfântul Duh învață sufletul să împlinească poruncile dumnezeiești, dăruindu-i totodată puterea de a săvârși numai binele.”
Etimologic, verbul „a se supune” vine din latinescul oboedire (ob-audire), care înseamnă „a asculta”. Audire a dat, în franceză, verbul ouir, astăzi deja arhaic, din care s-au derivat ouie și oui. A se supune înseamnă, deci, a asculta: în special a asculta Cuvântul lui Dumnezeu, ceea ce ne transmite Sfântul Duh prin intermediul Sfintei Scripturi, al textelor Sfinților Părinți și al Sfintei Liturghii, dar și prin intermediul tuturor întâmplărilor vieții noastre, al întâlnirilor noastre, al celor din jurul nostru, al părintelui nostru duhovnicesc, al naturii, al istoriei. Fiindcă Dumnezeu ni Se adresează în mii și milioane de feluri. Să învățăm să-L ascultăm, să ne amuțim sufletul, pentru ca să-L putem auzi grăind în lăuntrul nostru! A ne ruga înseamnă în același timp a pătrunde în tăcerea aceasta, în ascultarea aceasta desăvârșită de Domnul.
A te supune înseamnă a spune „da”. În cazul de față, a spune „da” voinței dumnezeiești, așa cum se vădește aceasta în planul cel dinainte de toți vecii al Ziditorului, în ce ne privește, în felul viețuirii noastre evanghelice, în chemările speciale pe care Dumnezeu ni le adresează conform propriilor noastre harisme, dar și în toate bucuriile și suferințele vieții noastre. Aceasta se manifestă prin cele două atitudini, simbolizate prin prima și ultima din cele șapte fortărețe, pe care, după cum ne spune Sfântul Siluan, în calitate de ucenici ai lui Iisus Hristos, trebuie să le cucerim în bătălia noastră împotriva vrăjmașului. Pe de o parte, trebuie să nu ne punem nădejdile în noi înșine și să renunțăm la propria voință, care este „întocmai asemenea unui zid aerian între noi și Dumnezeu” (ava Pimen). Pe de altă parte, să ne încredințăm în întregime lui Dumnezeu și sfintei Sale Providențe, asemenea unor copii, convinși că Părintele cel Bun Se va îngriji de noi și ne va dărui tot ceea ce ne trebuie, chiar și ceva mai mult, ce nu așteptăm. Pentru Sfântul Siluan, modelul prin excelență al ascultării este Ferioara Maria: cea care a ascultat Vestea cea Bună, de neînchipuit, adusă de Arhanghel, și și-a dat consimțământul, prin cuvintele: Iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău! (Lc. 1, 38).
Ascultarea aceasta va fi, în chip paradoxal, calea și garantul libertății noastre. Nu este vorba despre pseudolibertatea iluzorie și individualistă, înșelător luminoasă și lipsită de obiect, în care se străduiește să ne facă să credem societatea de consum, ci de adevărata libertate de fii ai lui Dumnezeu (Rom. 8, 21). O libertate pe care Sfântul Siluan o definește astfel: „să exiști întru Dumnezeu”, să stărui liniștit și fericit în Lumina Dumnezeului celui Viu, care a hotărât într-o bună zi să fie împreună cu noi. A ne încredința în mâinile lui Dumnezeu nu înseamnă a renunța la libertatea noastră, ci a o deschide lucrării Sfântului Duh, astfel încât El s-o dirijeze către ceea ce este bine, către depășirea condiției noastre de ființă limitată, pentru a năzui la nesfârșirea lui Dumnezeu și a iubirii Sale. Dacă libertatea este condiția adevăratei iubiri, iubirea este desăvârșirea, dincolo de care nu se poate trece, a libertății.
Dar cum oare să deosebim, fie și în parte, voința dumnezeiască în ceea ce ne privește, „lucrul cel mai însemnat din întreaga lume? În absența harului, aceasta este cu neputință”, fiindcă sufletul se află atunci în încurcătură. Însă, în același timp, subliniază Sfântul Siluan, se cuvine să învățăm și să experiem harul. Iar pentru aceasta nu avem decât două mijloace. În primul rând, rugăciunea: „Trebuie să ne rugăm în tot timpul, pentru ca Domnul să ne ajute să înțelegem ceea ce se cuvine să facem, iar Domnul nostru Iisus Hristos nu ne va lăsa să apucăm pe drumul pierzaniei.” După aceea, se cuvine să ne adresăm în toate situațiile părintelui nostru duhovnicesc: „Toate nenoricirile noastre vin din faptul că nu mai cerem sfatul bătrânilor, care au fost aleși de Dumnezeu tocmai pentru a ne călăuzi.”
Pentru Sfântul Siluan, după cum împlinirea voii proprii „nu este deloc semn de înțelepciune, fiind chiar primejdioasă pentru suflet”, tot așa, lăsarea în voia lui Dumnezeu este rodnică din punct de vedere duhovnicesc. O asemenea lăsare în voia lui Dumnezeu ne aduce o liniște adâncă a sufletului și a trupului: „Cel ce s-a lăsat pe sine în seama voii lui Dumnezeu nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi să fie bolnav, sărac și oropsit. Este cu totul liniștit, pentru că harul Sfântului Duh este cu el.” Este liber, fiindcă este eliberat. Nu se mai teme de nimic, nici măcar de moarte. Nu mai este el cel care se roagă, dorește sau vrea, ci Sfântul Duh Se roagă, dorește și vrea, în lăuntrul său. Fie că lucrează, fie că glăsuiește, fie că se bucură, fie că se întristează, sufletul său este în Dumnezeu, care-Și „răspândește liniștea împrejurul și în lăuntrul său”.
„Să ne rugăm 15 zile cu Sfântul Siluan” – Maxime Egger, editura Sophia, București, 2010