Pocăinţa este cea mai importantă şi mai urgentă necesitate a vieţii noastre, iar amânarea ei este o uneltire a diavolului, cu care uşor ne poate înşela. Uităm faptul că numai prezentul ne aparţine şi că pentru viitor nu putem fi siguri, noi nu ştim ceasul morţii şi de aceea trebuie să luăm acum hotărârea de a pune început de pocăinţă.
Unul din multele mijloace pe care diavolul le foloseşte, pentru a ne împiedica de la Taina Mărturisirii este neîncrederea în discreţia duhovnicului. Multora le creează teama că duhovnicul le va vădi păcatele. Dar aceasta este înşelare, deoarece duhovnicii sunt legaţi cu legăminte înfricoşătoare înaintea lui Dumnezeu. Chiar şi atunci când sunt ameninţaţi cu moartea, nu au dreptul să arate, şi nici nu arată, niciodată nimic din cele pe care le spovedesc înaintea lor cei care se apropie de Taina Mărturisirii. Mai ales femeile obişnuiesc adeseori să-şi spună păcatele, „în mod confidenţial” prietenelor şi rudelor lor, iar atunci când cele destăinuite de ele sunt divulgate şi altora, ele presupun că au fost divulgate de către duhovnic.
Ultima şi cea mai puternică armă a diavolului, pe care acesta o foloseşte mai ales împotriva celor care au săvârşit păcate mari, este deznădejdea. Ascunde în chip viclean, nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu şi nesfârşita Lui dragoste pentru noi, arătându-ni-L numai Drept Judecător.
Diavolul vrea încă să ascundă de noi faptul că patimile noastre se pot preschimba în virtuţi cu harul lui Dumnezeu, pe care Acesta îl dăruieşte fiecărui om care se smereşte şi se pocăieşte cu adevărat. Deznădejdea este hulă împotriva lui Dumnezeu, deoarece tăgăduieşte dragostea Lui, iubirea Lui de oameni şi mila Lui; ea tăgăduieşte încă şi făgăduinţele Lui. Dacă ar fi fost posibilă curăţirea sufletului nostru numai prin propriile noastre puteri, atunci, pe dreptate, ar fi trebuit ca toţi să fim cuprinşi de deznădejde.
Acum, însă, când Dumnezeu cere de la noi numai hotărârea şi străduinţa de a trăi în acord cu voia Lui, nici un gând de deznădejde nu trebuie să ne tulbure. Trebuie să spunem şi aceasta că, este un mare păcat, ce are nevoie de spovedanie, faptul de a nu chema pe duhovnic atunci când avem rude care sunt pe moarte, îndreptăţindu-ne pe noi înşine şi spunând că nu facem aceasta pentru a nu-i înfricoşa. Şi astfel îi lăsăm în timpul ieşirii sufletului lor pradă fricii pricinuită de prezența demonilor, de vreme ce pleacă din această viaţă nepregătiţi.
Arhim. Atanasie Anastasiu, Povățuire către pocăință, Editura Evanghelismos, București, 2004, p. 109-111