Un nevoitor din Sfântul Munte Athos povestea despre o perioadă din viața sa când trăia singur în pustie. Era puternic ispitit de deznădejde, iar sufletul îi era copleșit de întuneric. Totul i se părea lipsit de sens. Trecea prin acele stări despre care vorbește și Sfântul Siluan Athonitul, iar harul lui Dumnezeu încă nu lucra în inima lui cu putere, astfel încât întreaga lume i se părea apăsătoare și lipsită de lumină.
Zilnic cioplea mici icoane din lemn, așa cum obișnuiesc de veacuri pustnicii athoniți, folosind doar unelte simple, fără mașini sau alte mijloace moderne. Însă, în starea în care se afla, nimic nu-i mergea bine. Cuțitul nu tăia cum trebuia, uneltele îi cădeau din mâini, se rănea, se enerva și arunca totul cu iritare. Era stăpânit de tulburare și nemulțumire.
Se ruga zi și noapte, dar parcă nimic nu se schimba. Într-o zi s-a întâlnit cu câțiva părinți, care l-au întrebat cu dragoste:
— Părinte, cum îți merge?
— Cum să-mi meargă? Foarte rău. Mă lupt, dar parcă nimic nu-mi reușește.
Și a început să se plângă și să cârtească. Timpul trecea, iar deznădejdea se adâncea tot mai mult în sufletul său. Încetul cu încetul însă, Domnul i-a luminat mintea și i-a arătat că trebuie să schimbe felul în care lupta cu ispita.
Într-o zi și-a spus hotărât: „De acum înainte nu voi mai răspunde deznădejdii în același fel. Voi face exact opusul.”
Astfel, dacă până atunci, când îi cădea unealta din mână, se tulbura și se mânia, de acum înainte a hotărât ca, în aceeași clipă, să rostească o rugăciune: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-Te…”, sau să cânte un tropar, ori să spună din toată inima: „Slavă Ție, Dumnezeul nostru!”
După o vreme, ceilalți părinți l-au întâlnit din nou și l-au întrebat:
— Părinte, cum îți este acum?
— Slavă lui Dumnezeu! Foarte bine! Chiar foarte bine!
Nu spunea doar din obișnuință că îi este bine, ci mărturisea aceasta cu bucurie și convingere. Cei care îl cunoșteau se mirau. Ani la rând îl auziseră plângându-se și vorbind numai despre greutățile lui, iar acum îl vedeau plin de pace și recunoștință.
Din clipa în care a început să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru toate și să-L slăvească în loc să se lase copleșit de întristare, viața lui s-a schimbat. Când apăreau necazuri, nu se mai tulbura ca înainte, ci începea să cânte un tropar sau să rostească o rugăciune. La început a fost o nevoință, o silire a voii spre bine, dar, încetul cu încetul, sufletul i s-a luminat și a început să descopere câte daruri primise de la Dumnezeu. A învățat să privească frumusețea creației, pacea lumii, viața însăși și toate simțurile pe care Domnul ni le-a dăruit.
Pornind de la lucrurile cele mai simple, a ajuns la cea mai înaltă mulțumire: aceea de a-I aduce slavă lui Dumnezeu pentru că este om și pentru că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Om pentru mântuirea noastră.
Noi suntem fiii unui asemenea Părinte ceresc și suntem chemați nu doar să purtăm acest nume, ci să ne asemănăm cu El, fiecare după măsura la care este chemat prin harul dumnezeiesc.
Atunci când omul începe să vadă mulțimea darurilor pe care le-a primit de la Dumnezeu și rabdă cu credință încercările care îi umbresc viața, Domnul îi încununează răbdarea.
Un astfel de exemplu este dreptul Iov, care spunea: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” (Iov 1, 21) Și tot el mărturisea: „Dacă am primit cele bune din mâna Domnului, oare pe cele rele să nu le primim?” (Iov 2, 10) El a continuat să binecuvânteze numele Domnului chiar și în mijlocul celor mai grele suferințe.
În același duh vorbea și Sfântul Cuvios Paisie Aghioritul:
„Omul care Îi mulțumește lui Dumnezeu în vreme de boală și binecuvântează numele Domnului în mijlocul încercărilor este asemenea unui mucenic. Cu atât mai mult copiii care suferă din pricina bolilor sau a altor grele încercări; aceștia vor avea parte de mare răsplată în Împărăția lui Dumnezeu, alături de mucenici și de marii sfinți.”
Mitropolitul Athanasie al Limassolului