Evanghelia acestei Duminici ne vorbește nu numai despre păcat și pocăință, ci și despre iertarea oferită de Dumnezeu: când fiul cel rătăcitor, care și-a venit în fire prin calea suferințelor, a sărăciei, a singurătății și a respingerii, s-a îndreptat spre casa părintească. Pe când era încă departe de casă, chiar dacă nu putea vedea prea bine de la depărtare chipul său, tatăl l-a recunoscut. Probabil că ieșise de multe ori și privise în depărtare, așteptând întoarcerea fiului său.
Evanghelia ne spune că în inima sa s-au născut mila și gingășia, căci îl iubea pe fiul său. Deci, fără să mai aștepte să ajungă, el, un bătrân gârbovit și oropsit de păcatul și de necruțarea fiului său, s-a dus să-l întâmpine, și-a plecat capul pe umărul lui, l-a îmbrățișat și l-a sărutat.
Oare ne întâlnim și noi la fel unii cu alții, când ne vedem de departe, din țara aceea îndepărtată în care ne duce păcatul pe fiecare dintre noi, la un moment dat (iar uneori chiar destul de des în viață)? Când din țara aceea îndepărtată se întoarce fostul nostru prieten, cunoscut, amic sau rudă, îl întâlnim în mod similar?
Mai întâi de toate, oare iubirea noastră rămâne atât de neclintită, încât ieșim adesea în pragul casei noastre comune – al casei care înseamnă că noi suntem împreună – și privim în depărtare cu nădejdea întoarcerii lui? Și când vedem că se îndreaptă spre noi omul care ne-a fost apropiat, dar s-a îndepărtat, oare suntem răniți în inimă de focul iubirii de mai înainte, de gingășie și de durere? Oare suntem primii care venim în întâmpinarea lui și nu așteptăm nici cuvânt de părere de rău, nici pocăință și nici recunoașterea vinovăției? Oare îl îmbrățișăm pe om, îl alinăm, îl mângâiem, cu toate că a fost necredincios în iubire și în prietenie?
Oare nu ne comportăm de cele mai multe ori precum fiul cel nevinovat în fața tatălui său, dar care, întorcându-se de la muncă și auzind că e mare veselie în casa părintească, a vrut să afle care este motivul ei înainte de a se face părtașul acestei bucurii, întrebându-se: „De ce este aici bucurie, în lipsa mea?” Iar când a aflat că s-a întors fratele său mai mic, nu a mai vrut să intre.
Fratele său păcătos a înțeles ce a făcut și a văzut starea în care a ajuns în țara îndepărtată. A depășit rușinea și frica, a trecut prin nesiguranța că va fi primit, dar s-a dus totuși la tatăl său. Iar acest fiu drept stă în afara casei în care se dădea ospățul bucuriei, pentru că cel pierdut s-a întors la viață.
Fiul cel mare aștepta ca tatăl său să vină și să-l roage: „Intră în bucuria noastră! Mă bucur eu, se bucură slugile și fratele tău se bucură. Vino și fii părtaș bucuriei noastre!” Tatăl nici măcar nu-l poate ruga să se alăture cu bucuria sa bucuriei comune, fiind limpede că fratele cel drept nu se bucura deloc de faptul că fratele cel rătăcit s-a izbăvit.
O, cum vorbește tatăl, dar ce îi spune fiul cel drept! I-a reproșat că nu l-a răsplătit cu nimic pentru toți anii vieții sale virtuoase, cât timp a muncit pentru tatăl său, de parcă ar fi fost un năimit… Iar când s-a întors „fiul acesta”, tatăl a junghiat vițelul cel gras.
Cu toate acestea, tatăl i-a răspuns: „Oare nu ar fi trebuit să ne bucurăm, dacă fratele tău s-a întors?” Fratele drept vede în cel rătăcitor numai pe fiul care a greșit înaintea tatălui său, pe care nu-l mai poate accepta ca frate. Dar tatăl îi aduce aminte că, dacă fratele rătăcit a rămas pentru tată un fiu, atunci și pentru el rămâne un frate.
Mai repet o dată: se întâmplă adesea să-l primim pe omul care a greșit – poate nu împotriva noastră, dar care a greșit prin ceva – ca pe un frate? Oare nu spunem mai des „fiul acesta” în mod disprețuitor și respingător? Recunoaștem că ne este frate oricum, fiindcă este apropiat și prețios pentru tatăl și, prin urmare, ar trebui să fie infinit de prețios și pentru mine? Dar nu: ne asemănăm fiului mai mare, care își închipuia că este virtuos fiindcă era un bun lucrător, chiar dacă nu era în același duh cu părintele său.
Și aș mai vrea să subliniez un aspect. Tatăl nu-l lasă pe fiul rătăcitor să-i ceară să fie ca unul dintre argații săi, căci nu-l poate primi ca pe unul dintre argați, ci numai ca pe un fiu întors. Și le poruncește slujitorilor: „Aduceți haina lui cea dintâi. Nu cea mai bună haină care se va găsi în casă, pentru ca fiul să nu se simtă străin și diferit, ci haina pe care a purtat-o până în clipa când s-a înstrăinat de casa aceasta.”
Și când fiul rătăcitor a îmbrăcat, în locul zdrențelor sale, haina sa veche, care s-a așezat pe trupul lui atât de bine, tatăl a poruncit să-i fie adus inelul. Nu este un inel simplu, ci inelul cu ajutorul căruia oamenii, în vremurile îndepărtate, pe când majoritatea erau analfabeți, pecetluiau fiecare scrisoare. Un inel care îi dădea posesorului său putere asupra omului: putere de viață și de moarte, putere de a-l nenoroci sau de a-l salva.
De ce a făcut tatăl aceasta? De ce nu i-a cerut mai întâi dovezi că fiul său s-a pocăit? Fiindcă acela a depășit și rușinea, și frica pentru a se întoarce. Or, tatăl său știa că s-a întors acasă cu intenție statornică.
Procedăm și noi la fel? Când se întoarce la noi omul care a fost cândva prețios pentru noi sau care ne-a jignit ori ne-a supărat, îi întoarcem tot ce a avut? Oare îl îmbrăcăm în căldura sufletească de mai înainte? Suntem dispuși să-i dăm inelul cu ajutorul căruia poate pecetlui, la sfârșitul fiecărei scrisori, semnătura noastră?
Nicidecum. Și, din cauza aceasta, împăcarea nu este durabilă. Cu câtă teamă te duci să te împaci, dacă știi că nu vei întâlni pe tatăl, ci o virtute falsă și o dreptate fariseică; că vei întâlni dreptatea umilitoare și jignitoare a celui care-ți va spune: „Nu-mi mai ești frate, chiar dacă Tatăl recunoaște că ești fiul Lui.”
Gândiți-vă la problema iertării, fiindcă se apropie Duminica Iertării, ca nu cumva aceasta să ne ia prin surprindere, ca nu cumva să ne dăm seama că nu știm să iertăm. Iar această neputință a noastră să se întoarcă împotriva noastră, nu împotriva celor pe care îi respingem sau a celor pe care Domnul i-a iertat și i-a primit deja pentru pocăința, suferințele, lacrimile și apăsarea lor sufletească.
Anul 1967
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea „Predici la Triod și Penticostar”, Editura Egumenița