Nu pentru că păcătuim nu ajungem în Rai. Trebuie să știți că singurul fără de păcat a fost Hristos și nimeni altcineva. Nu pentru că facem păcate, nu ajungem în Cer. În timp ce suntem încă în viață și ochii noștri sunt deschiși – păcătuim tot timpul. Vom merge în Rai, doar dacă încercăm cu toată puterea noastră să fim ceea ce Hristos vrea să fim și această strădanie ne va mântui.
Dacă putem depăși sau nu ispita care duce la păcat, aceasta nu depinde de noi, ci de harul lui Dumnezeu.
Trebuie să cerem Domnului să ne trimită harul Său. Dacă El ne trimite harul Său, atunci nu vom fi mânioși și, nu vom comite adulter, nu vom fura și așa mai departe. Dacă Dumnezeu nu trimite harul Său, nu vom putea să învingem păcatele de unii singuri. Aceasta nu înseamnă că nu suntem ceea ce Hristos vrea să fim. Luptăm, ducem război împotriva păcatelor noastre.
Ne vedem păcatele și ne gândim că, dacă încetăm să le facem, atunci nu vom mai păcătui… Dar oare nu păcătuim în mintea noastră? Sau cu ochii noștri? Sau cu urechile noastre?
Nu trebuie să deznădăjduim și să spunem: „Întotdeauna cad în capcana aceluiași păcat. Prin urmare, numai pot realiza nimic; Numai fac nimic!” Facem însă multe: ne mărturisim, ne smerim, ne pocăim… Aceasta ne salvează mai degrabă decât virtutea prin care ne-am afirmat. Diavolul posedă și el „virtuți”. Odată, făcând ceva bun, m-am dus să-i povestesc duhovnicului meu despre asta. Atunci eram călugăr novice. Când m-a văzut, și-a dat seama imediat care este problema și, înainte să pot spune un cuvânt, mi-a spus:
„Copilul meu, de ce să ne lăudăm și să fim mândri? Pentru că postim? Nu putem niciodată să postim mai mult decât diavolul, pentru că el nu mănâncă niciodată nimic. El este cel mai mare postitor. Sau pentru că veghem și nu dormim mult? Nu putem fi mai vigilenți decât cel rău, pentru că el nu doarme niciodată. Suntem abstinenți, rămânem neprihăniți din dragostea pentru Hristos? Avem această virtute? Dar niciodată nu vom deveni mai nepătați decât diavolul, pentru că el nu dorește plăceri trupești: nu are nevoie de ele, căci nu are trup. ”
Am fost indignat! Oricât de multe virtuți avem, nu vom putea niciodată să le dobândim pe cele pe care le posedă diavolul. Dar aceste virtuți îl vor salva pe diavol? Nu; și nici pe noi nu ne vor salva.
Ce vreau să spun prin asta? Că nu ar trebui să fim virtuoși? Nicidecum. Vom continua să luptăm pentru a dobândi virtuțile. Un Creștin adevărat este întotdeauna virtuos, dar nu orice persoană virtuoasă este neapărat Creștin. Există oameni virtuoși printre budiști, hinduși, evrei, protestanți. Dar virtuțile în sine și prin ele însele nu sunt „mântuitoare”. Vom fi mântuiți prin pocăință și smerenie.
Dar smerenia nu înseamnă doar a spune cuvinte goale precum: „Ce sunt eu? Eu sunt nimic!” și prefăcându-vă că sunteți nemernici, doar pentru a-i face pe oameni să vă spună: „Nu, nu, ești nevinovat; uite, ai astfel de virtuți … ”
Pretinzând că suntem smeriți, îi facem pe alții să ne laude. Smerenia adevărată nu înseamnă doar a spune cuvinte smerite, ci a fi o persoană conștientă de umilința sa, a avea un duh smerit și a nu gândi că suntem mai buni decât alții, pentru că toate lucrurile rele se nasc în primul rând în mintea noastră.
Dacă cădem din nou și din nou duhovnicește, nu ar trebui să deznădăjduim. Există preoți, epitrahil, pocăință… Aceasta este ceea ce ne va mântui și nimic altceva. Pocăința și smerenia ne vor salva. De acest lucru se teme diavolul. El are multe „virtuți”, dar îi lipsește una – smerenia; și lipsa acesteia a dat naștere iadului și a dus la cădere.
Egumen Nikon din Sfântul Munte Athos