Neştiinţa, uitarea şi trândăvia

Gheronda Gheórghios: Voi întreba eu primul, voi pune eu prima întrebare. Cu harul Lui Dumnezeu, ducem lupta cea duhovnicească şi aici, la această mănăstire, şi, poate, mai puţin decât la alte mănăstiri. Un lucru care se observă este că începem viaţa duhovnicească cu mult entuziasm, cu ,,poftă”, primii ani sunt ani de luptă duhovnicească dusă cu multă bucurie şi dăruire, însă, după un timp, ne apucă un fel de plictiseală, acedia, lenea, nepăsarea. Desigur, părinţii care sunt ,,conştiincioşi”, care îşi împlinesc pravila lor, se mâhnesc din pricina aceasta. Este ceva care îi oboseşte. De aceea, am vrea să ne spuneţi cum putem să înfruntăm această situaţie, care, desigur nu este ceea ce ne dorim noi, dar, ea există şi trebuie să-i facem faţă.

Părintele Evsévios: Aş vrea să fac trimitere la o omilie, la epistola Sfântului Marcu Ascetul, ,,Către Nikólaos”, în primul volum al Filocaliei. Acolo, el vorbeşte despre cei ,,trei giganţi”: uitarea, neştiinţa şi trândăvia. Aceştia trei au şi un aspect psihologic, dar şi unul duhovnicesc. Dacă îmi permiteţi, voi face o scurtă analiză…

Părintele Evsévios: Uitarea este un fapt psihologic, o realitate, adică faptul că pierdem din memorie anumite lucruri, imagini, amintiri, ceva ce ştim. Acest lucru este absolut normal şi chiar necesar, fiindcă memoria noastră nu poate să reţină absolut tot. Se va îngreuna foarte mult. Fiindcă unii dintre voi vă pricepeţi să folosiţi computerele, ştiţi foarte bine că nu trebuie să îngreunăm foarte mult memoria acestuia. Dacă înmagazinăm foarte multe date acolo, computerul va lucra foarte greu, sau, chiar va crea probleme. Aşadar, uitarea este absolut necesară, fiindcă trebuie şterse anumite informaţii care nu mai sunt folositoare. Avem memorie de moment. De exemplu, numărul cutare, 55 682. Acum ni-l aducem aminte. Dar, după o oră, sau după o zi sau o săptămână, o să-l uităm. Este cu neputinţă să îmi amintesc toate lucrurile. Există, aşadar, această latură psihologică a memoriei, al cărei aspect este şi uitarea. Există însă şi cealaltă latură,cea duhovnicească, care, după părerea mea, are următorul element caracteristic: uitarea aceasta este, doar pe de-o parte uitare, adică, un lucru pe care, şi îl uit, şi nu-l uit. Ce vreau să spun? Nu uit că un anume lucru nu este plăcut Lui Dumnezeu, sau că este porunca lui gheronda, sau este altceva despre care trebuie să ştiu. Dar uit mai apoi şi nu mai simt datoria responsabilităţii, şi zic: ,,Nu contează, voi face un pas înapoi”. Aceste lucruri pot părea opuse cumva . Pe de-o parte, îmi aduc aminte, pe de altă parte nu-mi amintesc. Atunci când memoria mea este încărcată, zic: ,,Cum voi face asta de vreme ce Dumnezeu nu o vrea? Când va dispărea sentimentul acesta de responsabilitate în faţa Lui Dumnezeu, atunci voi face”. Este tocmai ceea ce vă spuneam: ştiu şi nu ştiu, în acelaşi timp; şi-mi amintesc, şi nu-mi amintesc. Această ,,cultivare specială a memoriei” – să-i spunem aşa – mă face să spun: ,,Cum voi putea împlini această rea lucrare, şi să păcătuiesc în faţa Lui Dumnezeu?”. La fel a spus Sfântul Iosif în Vechiul Testament. Pentru a face la fel avem nevoie de harul Lui Dumnezeu. Acest fapt are anumite caracteristici – nu mi le aduc aminte în acest moment – care, printr-o singură frază, prezintă în întregime, acţiunea acestei neputinţe.

Aşa cum am spus, al doilea ,,gigant” este necunoaşterea sau neştiinţa. Necunoaşterea poate fi obişnuită. De exemplu, ,,nu ştiu unde se găseşte Mănăstirea Grigoríou”. Mai apoi, aflu de la cineva unde se află. Nu pot spune că nu mai ştiu. Există, însă, şi necunoaşterea voii Lui Dumnezeu. Aici, în ceea ce priveşte necunoaşterea voii Lui Dumnezeu, avem de-a face cu următorul lucru ciudat: ,,În acelaşi timp, şi ştiu, şi nu ştiu”. Începe să se piardă din memoria mea acel lucru pe care, atunci când l-am auzit prima dată, l-am primit cu bucurie şi mi l-am întipărit în minte. Mai apoi, însă, îl uit, îl uit de tot. Dacă s-ar privi cineva din afară pe sine însuşi, ar spune, desigur: ,,Cum am putut să nu mă gândesc la acest lucru, că este un păcat foarte mare? Cum de mi-am pierdut luciditatea în clipa aceea?”.

Cel de-al treilea ,,gigant” este trândăvia. Se vede că de la trândăvie începe şi căderea omului. Sfântul Ioan Hrisostom vorbeşte foarte mult despre trândăvie. Am observat acest lucru, atunci când am căutat să văd ce spun Sfinţii Părinţi despre acest păcat. Sfântul Ioan Hrisostom o ,,foloseşte” foarte mult, şi cu sensul de indiferenţă, care este, desigur, unul dintre aspectele trândăviei.

Trândăvia, este şi aceasta, lipsa trezviei continue şi a încercării de a-mi păstra starea duhovnicească de la început. Starea firească (normală) a omului este să înceapă ceva cu foarte mult elan, dar, încet, încet, să cedeze, să sufere o ,,destindere”, o relaxare. În viaţa duhovnicească se cere exact opusul. În viaţa duhovnicească trebuie să începem de la ,,unu”, ca în seria logică a numerelor din aritmetică ori geometrie. Aici se vede, însă, neputinţa firii omeneşti. Apare aici următorul ,,fenomen”. Eu vin la mănăstire cu mult avânt. Gheronda mă ,,avertizează”, îmi prezintă toate aspectele ,,negative”: ,,Copile, vei rezista? O să dai peste una, peste alta…”. Eu spun că ,,da”, şi îi răspund: ,,Da, voi rezista”. Vedeţi, vin cu inima deschisă şi cu dispoziţia de jertfă. Ajungem, astfel, şi la momentul tunderii în monahism. În slujbă, acolo, citim: ,,Vei face aceasta?”. ,,Da, cu ajutorul Lui Dumnezeu, cinstite părinte”. ,,Vei face aceea?”. ,,Da, cu ajutorul Lui Dumnezeu”. ,,Vei face ascultare faţă de mănăstire până la moarte?” ,,Da, cu ajutorul Lui Dumnezeu, cinstite părinte…”. Cum se întâmplă, însă, că, mai apoi, uităm toate acestea? Vedem, de bună seamă, încep şi apar diferite probleme, greutăţi, fiindcă intervin multe alte lucruri. Sfântul Ioan Casian, în cuvântul său, ,,Despre iubirea de avuţie”, descrie foarte exact ceea ce se întâmplă cu noi. Zice: ,,După o vreme, se gândeşte tânărul monah: Greu de împlinit cuvântul promis. O! Este cu neputinţă de împlinit ceea ce am făgăduit. Gheronda exagerează câteodată. Mai bine plec, văd eu singur ce voi face”. Vedeţi, primul lucru la care se gândeşte, după numai câţiva ani este: ,,Să plec, să îmi văd singur de viaţa duhovnicească. Îmi voi face singur rânduiala. Nu mai am de înfruntat atâtea greutăţi, conflicte, voi face câte privegheri vreau. Nu o să fiu nevoit să citesc doar 10 psalmi, atât cât mi se spune acum”.

Problema este că suntem influenţaţi de diferite gânduri care pun stăpânire pe noi: mândria, judecarea aproapelui, care, desigur, ne şi obosesc. Obosim şi nu mai avem putere să reînnoim promisiunea pe care am făcut-o atunci când am venit la mănăstire: ,,Dar, eu am venit aici pentru totdeauna, aici am să mor. De vreme ce am venit ca să mor aici, cum pot spune că am obosit?”.

Aşadar, observ că, cu timpul, intervine o anumită ,,relaxare” în viaţa noastră. Dacă nu suntem atenţi la aceasta, şi nu mergem să mărturisim acest păcat, încet, încet, sufletul nostru va ,prinde ,,rugină”. Asta am observat eu. Apa care curge nu îngheaţă, se ştie. Însă, în ţările unde este foarte frig, chiar şi apa care curge îngheaţă. Am văzut cu ochii mei acest lucru. Gheaţa începe să se formeze pe exteriorul ţevii de apă, încet, încet, puţin câte puţin, şi sfârşeşte prin a îngheţa ţeava cu totul, iar apa nu mai curge deloc. Aşa se întâmplă şi în cazul nostru. Să fim cu luare aminte la aceste ,,depuneri” care se adună, cu timpul, înlăuntrul nostru. ,,Gheronda vrea destul de mult de la mine. Şi nu e deloc uşor ceea ce îmi cere. Mi se cer foarte multe lucruri, exagerat de multe. De ce nu îl pune şi pe X să facă la fel?”. Dacă începem să avem asemenea gânduri, viaţa noastră duhovnicească începe să sufere, iar nepăsarea şi indiferenţa îşi fac loc în sufletul nostru.

Atunci când nepăsarea îşi face loc în suflet, nu vine niciodată singură, ci este urmată de o bună ,,prietenă” de-a ei, ignoranţa. Şi încep să nu mai înţeleg care este voia Lui Dumnezeu. Cum se întâmplă acest lucru? Eu am observat câteva lucruri: dacă nu îmi fac canonul rânduit, dacă nu ţin slujbele mele, dacă nu citesc cele rânduite de tipic în fiecare zi, dacă le neglijez, din diferite motive (de exemplu, merg în chilie şi încep să comunic cu unul şi cu altul), cum voi mai putea să intru în rânduiala mea? Greu lucru, foarte greu. Îmi va fi foarte greu, mai apoi, să mă obişnuiesc din nou. Nu ştiu dacă frăţiile voastre aţi observat acest lucru. Dacă încep să îmi neglijez canonul pe care îl am de făcut şi dorm mai mult, atunci, încet, încet, mă cuprinde nepăsarea, indiferenţa, şi apoi îmi spun: ,,Greu cuvântul lui gheronda, cine poate să-l îndeplinească?”. Aşa se întâmplă. Aşadar, mai apoi, vine peste mine şi ignoranţa, ca şi cum nu ştiam deloc ce am de îndeplinit! Am observat acest lucru în viaţa mea cea plină de păcate de până acum. Este ca şi cum nu am auzit despre ea niciodată, deşi am citit despre asta şi am vorbit despre ea de mii de ori. Şi, stau şi mă întreb: ,,Nu am citit despre asta? Nu am auzit despre asta?”. Însă, ignoranţa ne face să nu mai ştim nimic. Şi, odată cu ignoranţa, vine şi uitarea. Şi uităm cu totul, uităm promisiunile pe care le-am făcut.

Prin urmare, atunci când începem să distingem înlăuntrul nostru vreo urmă de indiferenţă, sau când primim observaţii de la cei care trebuie să aibă grijă de noi (,,Fiule, nu prea ai grijă de viaţa ta duhovnicească”), va trebui să ne trezim şi să cerem binecuvântare ca să punem început bun, din nou.

Eu, acest lucru îl spun de fiecare dată: nu ne-am dus la mănăstire ca să murim pentru Hristos? Dacă vom fi chemaţi să mărturisim cu viaţa noastră, ce vom face? Aşa cum au fost trecuţi prin sabie părinţii aceia din Mytilini, de la Mandamádo. Sau, precum cei 72 de părinţi de la Panaiá Eikosifínissa, al căror mormânt se păstrează acolo. Aşa cum au fost ucişi părinţii de la Sfântul Sava ori de la Rait, în Egipt. Să fim gata oricând să ne dăm viaţa. Atunci când sunt gata de a-mi da viaţa, toate celelalte ni se par ieftine, toate celelalte sunt uşor de îndeplinit. Nu am de ce să mă mai tem, dacă sunt cu adevărat gata să-mi dau viaţa în orice clipă. Şi, din acest motiv, cred, există un text despre ,,gândul la moarte”, pe care trebuie să îl aibă continuu în minte fiecare monah. Trebuie să mă gândesc la moarte, de vreme ce sunt chemat să dau mărturie. Nu sunt chemat să dau mărturie? Nu mă cheamă Domnul să mărturisesc?

Mai devreme, mi-a spus gheronda despre un tânăr de doar 15 ani care a murit mărturisind credinţa ortodoxă. L-au tăiat de viu sataniştii fiindcă nu a vrut să dea jos de la gât crucea pe care o purta. Martir! Asemenea lui, avem mulţi alţi martiri. Am mai citit asemenea lucruri, gheronda, despre fosta Uniune Sovietică, la Soljeniţîn şi la alţii.

Aş vrea să fac o paranteză aici. Am citit despre cele 400 de monahii. Le-au scos cu forţa din mănăstire şi le-au trimis în tabere de lucru ca să muncească acolo, împreună cu alte femei care mărturisiseră că sunt creştine. Aceste femei au zis: ,,Noi, duminica nu muncim!”. ,,Nu munciţi duminica?”. Şi le-au dezbrăcat pe toate şi le-au scos afară, în plină iarnă. În Siberia, la minus 20-25 grade. Vă imaginaţi? ,,Să murim, noi nu muncim duminica!”. Nu au muncit şi s-au impus. Fiindcă, directorul lagărului s-a gândit că nu e bine să piardă câteva braţe de muncă. Deci, acestea au învins.

Aşadar, sunt gata să îmi dau viaţa pentru Hristos? Dacă sunt pregătit, gata, nu mai încape altă discuţie.

Vin câteodată la mine mulţi tineri, şi fete, şi băieţi, şi întreabă dacă să aleagă sau nu să devină monahi. Întrebarea este: ,,Poţi să cazi în prăpastie?”. Dacă eşti dispus oricând să cazi, eşti pentru monahism. Dacă nu eşti dispus, nu eşti pentru monahism. Acum, puteţi spune, şi dacă o să cad în prăpastie, ce se întâmplă? O să mă sinucid? Aşa cum se face atunci când ia foc vreun bloc mai înalt. Aţi văzut? Se pune o plasă foarte mare în faţă. Tot la fel este şi iubirea Lui Hristos pentru noi. El n-o să ne lase la greu. Va vedea şi neputinţa mea, că îmi este frică. Însă, atunci când simt că mă arde focul, să mă las în mâinile Domnului. Acest gând al morţii, că şi mâine pot muri, adică, este mântuitor.

Un prieten de-al meu avea un fiu care studia în Mytilini. Seara vorbise la telefon cu el şi era foarte bine. A adormit copilul seara şi nu s-a mai trezit! E…De unde ştiu eu dacă mă voi mai trezi mâine dimineaţă? De aceea, de ce să amân pentru mâine începutul pocăinţei mele? De ce să zic: ,,Cândva voi începe să trăiesc altfel”. Voi muri mâine, şi, atunci, ce voi răspunde Domnului?

Dacă îmi permiteţi, aş vrea să spun acum ceva ce am trăit eu însumi. La un moment dat am simţit că înăuntrul meu s-a format un fel de văl de întuneric. Cu ce pot compara eu acum ceea ce am simţit atunci? Dacă aş fi avut întunericul iadului în faţa mea, aş fi spus că acesta era asemenea luminii de la amiază, în comparaţie cu ceea ce simţeam înlăuntrul meu. Înfricoşător lucru, înfricoşător! Aşadar, să fim cu luare de seamă la următorul lucru: ,,Dacă nu mă pocăiesc, voi fi aruncat în iad. Voi fi pedepsit şi voi fi despărţit de Dumnezeu pentru totdeauna”. Iar Dumnezeu nu o să mă judece pentru păcate mari, de vreme ce nu am omorât pe nimeni, nu am furat de la nimeni şi nu am făcut vreun păcat mare. Însă, ştim bine că, pentru noi, nu există păcate mici! Dacă mă gândesc că chiar şi numai nepăsarea poate să mă arunce în iad, ce mai pot spune? Chiar şi nepăsarea îmi poate face acest lucru.

Am citit un text. Se găseşte la Sfântul Nicodim Aghioritul, în ,,Exomologhitarul” său. Spune acolo Sfântul Nicodim că cineva a vrut să meargă să se spovedească. Însă, din înşelare, a căzut în păcat, înainte de a ajunge la duhovnic. Văzând că păcatul este inevitabil (că nu poate să-i reziste), s-a gândit: ,,Dacă tot merg să mă spovedesc, să fac păcatul înainte, şi voi merge mai apoi să mărturisesc toate păcatele mele, inclusiv acesta pe care îl voi face acum”. A mers acolo unde vroia să păcătuiască (cu o femeie), dar acolo a găsit pe alt bărbat şi acela l-a omorât…Aşadar, a murit înainte să se spovedească. Deci, din acest punct de vedere trebuie să avem mare grijă. La ce trebuie să avem mare grijă? La gândul că vom muri. ,,Voi muri, voi muri”.

În al doilea rând. Am promis că voi mărturisi cu viaţa mea pentru Hristos. Că voi duce viaţă de nevoinţă până la moarte. Nu cumva trebuie să reînnoiesc acea promisiune pe care am făcut-o? Din acest motiv, eu recomand – sper să fie un sfat bun acesta – ca, din când în când, să citim slujba tunderii în monahism, care se citeşte atunci când venim să facem făgăduinţa noastră în faţa Lui Dumnezeu. Atenţie, în faţa Lui Dumnezeu Însuşi facem această promisiune! Nu în faţa oamenilor. Gheronda, preotul ori episcopul – depinde cine face tunderea – vorbeşte în numele Domnului, iar noi în faţa Domnului făgăduim, nu în faţa oamenilor. Acestea sunt împrejurările. Toate vorbesc de la sine, iar urmările pot fi dintre cele mai înfricoşătoare. Dacă meditez mai adânc la acest lucru, la moarte, la ceea ce înseamnă ,,veşnicia fără nici un fel de nădejde, lipsit de Dumnezeu”, nu voi păcătui. Înfricoşător lucru! Prin urmare, din acest punct de vedere, gândul la moarte este ,,dătător de viaţă” – aşa obişnuiesc să spun eu – îmi dă viaţă. Gândind astfel, nu las nici o secundă să treacă fără să fac ceva folositor, sunt mereu ,,treaz”.

De asemenea, foarte important este cuvântul ,,Despre priveghere”, care se găseşte în primul volum al Filocaliei. Este minunat, însă trebuie citit cu foarte mare atenţie, cuvânt cu cuvânt! Este foarte important ca atunci când citesc să fiu foarte atent la fiecare cuvinţel, să îl întorc pe toate părţile, să-i înţeleg toate sensurile. Nu trebuie să mă grăbesc absolut deloc, ci trebuie să iau cuvânt cu cuvânt, frază cu frază, ca să înţeleg foarte bine ce anume vrea să spună textul respectiv. Este minunat lucru acesta! Am citit zilele trecute din Sfântul Marcu Ascetul. Îl citisem de foarte multe ori. Chiar l-am tradus [din greacă veche în greacă nouă]. Circulă deja şi este la îndemâna tuturor ,,Mica Filocalie”. Aşadar, l-am recitit şi am avut impresia că citesc prima dată. Dar, şi de data aceasta am citit cuvânt cu cuvânt, cu mare atenţie. Am rămas uimit de câte lucruri importante vorbeşte Sfântul Marcu acolo iar eu nu le dădusem atenţia cuvenită până atunci. De fiecare dată descoperim ceva nou în aceste sfinte texte.

Acum o să încerc să sintetizez ceea ce am spus. Aşadar, aceşti trei ,,giganţi ai diavolului” , trândăvia, uitarea şi ignoranţa, sunt alimentaţi de lipsa hranei duhovniceşti, cu care trebuie să mă hrănesc, din lipsa citirii sfintelor cărţi dar şi a gândului la moarte, din lipsa ascultării şi a reamintirii promisiunii pe care am făcut-o înaintea Domnului, şi din lipsa mărturisirii păcatelor.

Aici fac o paranteză. Era un tânăr care vroia să plece în străinătate. ,,Măi copile, unde vrei să pleci? Acolo vei întâlni fel de fel de oameni care te vor îndemna să păcătuieşti”. ,,Nu, imediat ce voi observa lucrul acesta, mă voi întoarce acasă”, zicea el. ,,Dar, de vreme ce nu vei sesiza lucrul acesta? O să te tragă după ei fără să-ţi dai seama. Tu, singur, nu vei vedea lucrul acesta, doar altcineva care te cunoaşte va înţelege ce se întâmplă”.

Prin urmare, dacă mi se spune: ,,Ascultă, nu eşti pe drumul cel bun, eşti nepăsător, nu ai grijă îndeajuns de viaţa ta”, nu lăsa aceste cuvinte să treacă doar pe la urechile tale, fără să iei aminte la ele. Nu în sens negativ, ca şi cum aceia care îţi spun acestea vor doar să te provoace. ,,Exişti, măi creştinule? Eşti în floarea vârstei? Trăieşti încă?”. Aşa spunea Sfântul Arsenie. Trăieşti încă? Aşadar ,ce vei face? Mi-a descoperit cineva neputinţa mea? De zece ori mai mult trebuie ca eu să înţeleg lucrul acesta şi să mă mustru pe mine însumi şi să încep să mă ,,mişc”, să fac ceva în acest sens.

Să fiu mai înţelept, deci, să simt şi să se nască înlăuntrul meu dorinţa de a progresa, de a urma pe ceilalţi, de a-i imita. Când spun ,,a imita”, mă refer la ceilalţi din jurul meu care se nevoiesc cu adevărat, pe aceştia trebuie să-i imit. Pentru că, mereu există în jurul nostru fraţi de la care putem învăţa multe lucruri folositoare. Aşadar, să iau aminte la exemplul bun al fraţilor despre care ştiu că fac nevoinţă adevărată.

Mai apoi, dacă presupunem că discutăm cu aceştia vreodată – îmi închipui că vorbiţi între voi – să spunem în felul următor: ,,Frate, observ un lucru la mine pe care nu ştiu cum să-l îndrept. Tu, cum înfrunţi aceasta?”. Să facem schimb de experienţă, în privinţa aceasta. Ajută foarte mult. Nu vom vorbi alte lucruri – e de la sine înţeles că nu vom vorbi despre alte lucruri care nu ne privesc şi nici nu ne folosesc – ci trebuie să insistăm şi asupra acestui lucru, să facem schimb de experienţă în ceea ce priveşte viaţa noastră duhovnicească.

În legătura cu asta, să vă dau un exemplu. Era, cândva, un frate, pe care nu pre îl ,,înghiţeam”. Era un om bun, dar, nu ştiu din ce motiv, eu nu prea îl simpatizam. Deschid Sfânta Scriptură cândva şi citesc ce scria acolo: ,,Căci şi acesta aştepta Împărăţia Lui Dumnezeu”. Era pasajul care se referă la Iosif din Arimateea, cel care a cerut de la Pilat trupul Domnului, şi care s-a îngrijit de îngroparea Lui. ,,Măi, îmi zic în sinea mea, şi acesta aşteaptă Împărăţia Lui Dumnezeu, şi la fel doresc şi eu. Aşa vom merge noi la Dumnezeu? Fără să-l pot suferi lângă mine?”. E, cum mi-a venit acest gând (,,Cum de s-a întâmplat aceasta, cum de mi-a scăpat lucrul acesta?”) am simţit imediat în sufletul meu starea de adâncă pocăinţă. Putem să spunem şi altfel: ,,De ce am venit eu aici [la mănăstire]? Am venit ca să câştig Împărăţia Cerurilor. Am venit ca să mă unesc cu Dumnezeu. Şi, ce fac în acest sens? Cu viaţa asta de lâncezeală o să câştig Împărăţia? Ceva trebuie să fac, trebuie să acţionez în vreun fel”.

Sursa: Revista Cuviosul Grigórios editată de Sfânta Mănăstire a Cuviosului Grigórios, Sfântul Munte, Nr. 36/2011 şi 37/2012, pemptousia.ro