Pentru a fi creştini, pentru a rosti cuvintele Crezului, pentru a spune rugăciunea „Tatăl nostru”, pentru a participa la Liturghie, trebuie cel puţin să ne hotărâm – nu doar să avem o intenţie, ci o hotărâre fermă şi clară – să trăim cuvintele pe care le rostim, să ne trăim întreaga viaţă după condiţiile lui Hristos. In caz contrar, suntem doar spectatori ai vieţii, învierii şi morţii lui Hristos. Suntem privitori, ascultători interesaţi care pot fi mişcaţi de un lucru sau de altul, dar, precum pământul pietros sau drumul din pildă, se poate să primim sămânţa pentru un timp sau să nu o primim deloc. Şi atunci, oricât de mult ne mărturisim credinţa ca obiectiv, ca adevăr intelectual, ea nu ajunge la inima noastră.
Este foarte important să conştientizăm şi să ne amintim acest lucru, deoarece astfel trăim cu toţii, mai mult sau mai puţin, excepţie făcând sfinţii, care au luat în serios lucrurile pe care tocmai le-am menţionat. Nu înseamnă că nu ne putem mântui fără să dăm dovadă de un act de eroism desăvârşit. Dar, dacă nu putem fi eroici, dacă nu putem să lucrăm cu tot curajul nostru, cu toată energia, cu toată iubirea şi credincioşia faţă de Dumnezeu, putem cel puţin să avem inima înfrântă, să fim conştienţi, să ne pocăim.
Şi acest lucru din urmă ne lipseşte: ne pocăim, într- adevăr, de acţiuni individuale, ne pocăim de atitudini ale minţii, dar nu ştim încă, majoritatea dintre noi, să ne pocăim cu toată fiinţa pentru că nu trăim în Hristos. Sfântul Pavel spune că cei care au fost botezaţi au lepădat toate patimile, că poartă în trupurile lor moartea lui Hristos, că în Botez murim şi înviem din nou – murim faţă de tot ceea ce nu este Hristos, înviem din nou îmbrăcaţi cu Hristos. Desigur, acest proces ar trebui să înceapă cu un act de credinţă, ar trebui să înceapă cu o alegere hotărâtă, după o testare îndelungă a propriei fiinţe. Ar trebui să fie un act care să reprezinte însumarea unui proces, nu un simplu început pasiv. Hotărârea noastră ar trebui testată, curajul nostru ar trebui măsurat. Ar trebui să ne adresăm întrebări despre noi, despre Dumnezeu, şi despre lumea în care trăim: Ce preferăm? Pe cine iubim mai mult? Ce alegem?
Astfel stăm din nou în faţa Judecăţii. Dacă suntem dispuşi să ne confruntăm cu Judecata de fiecare dată când aceasta ni se înfăţişează, am putea să devenim creştini, adică o prelungire a prezenţei lui Hristos pe pământ. Oamenii cu care ne întâlnim ar putea spune aşa cum spuneau păgânii din Roma despre primii creştini: Ce s-a întâmplat cu ei? Intre ei este o iubire pe care nu am întâlnit-o vreodată – Cum de este posibilă aceasta? însă nimeni nu poate spune aceasta despre noi. Deoarece nu suntem, în mijlocul lumii în care trăim, prezenţa lui Hristos şi nu suntem cu adevărat o comunitate de creştini. Şi aici avem două lucruri foarte importante.
Şi mai mult decât acestea: Cum ne raportăm la Biserica din care facem parte? Ea este pentru noi un loc de refugiu, un adăpost. Dar vocaţia noastră este aceea de a fi la adăpost? Oare aceasta i-a învăţat Hristos pe ucenicii Săi? El le-a poruncit să fie în lume, nu să iasă din lume*. Le-a spus că îi trimite precum oile în mijlocul lupilor. Şi noi ne raportăm la ucenicii lui Hristos aşa cum s-au raportat Ioan şi Iacob la Răstignirea lui Hristos atunci când le vorbea despre ea: suntem recunoscători pentru jertfa vieţii lor! Cu toate acestea, cuvintele Scripturii ne sunt adresate nouă.
Am început să vorbesc despre Rugăciunea Domnească. Gândiţi-vă la primele cuvinte care urmează după „Tatăl nostru”: „Sfinţească-se numele Tău, vină împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ”. A spune „sfinţească-se numele Tău” – Binecuvântat, slăvit să fie numele Tău! – înseamnă nu doar exprimarea unei dorinţe, nu este doar un mod de a-I cere lui Dumnezeu să Se arate în slavă. Este un angajament de a face ca numele lui Dumnezeu să fie sfânt şi venerat printre oameni, de a-i face pe oamenii pe care îi întâlnim să se întoarcă spre Dumnezeu cu preaslăvire. Când spunem „vie împărăţia Ta”, nu rostim o dorinţă, ci un angajament: împărăţia lui Dumnezeu pe pământ vine acolo unde nu mai sunt doi, ci unul singur [sau: una – ca unitate].
Şi de asemenea, suntem chemaţi să construim o cetate a omului care să fie astfel transfigurată în cetatea lui Dumnezeu: o cetate a omului atât de profundă, atât de vastă duhovniceşte, atât de sfântă, încât primul ei cetăţean să poate fi singurul Om adevărat şi desăvârşit – Iisus din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu devenit Fiul Omului. Oare la aceasta ne suim noi? Acesta este scopul nostru în viaţă? Spre aceasta ne străduim? Chiar dacă lucrăm în moduri mărunte, avem măcar această intenţie? Şi atunci când spunem „facă-se voia Ta”, oare nu ne aşteptăm ca întotdeauna voia lui Dumnezeu să coincidă cu voia noastră, pentru ca apoi să fie uşor să acceptăm voia lui Dumnezeu? Dar atunci când situaţiile sau oamenii par să distrugă tot ceea ce am sperat, suntem noi pregătiţi să spunem: „Domnul a dat, Domnul a luat – fie numele Domnului binecuvântat!”? In textul grecesc al cărţii Iov se spune de asemenea că „Iov nu L-a învinuit pe Dumnezeu de nebunie”. Putem noi să Îl binecuvântăm pe Dumnezeu pentru lucrurile amare, pentru lucrurile tragice aşa cum Ii mulţumim pentru lucrurile luminoase şi fericite?
Şi mai este un pasaj în scrierile Sfântului Pavel, unde spune: „Pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig, căci, atât timp cât trăiesc în trup, sunt departe de Hristos” – dar adaugă: „Este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup”. Cine dintre noi poate spune, în contextul pe care l-am indicat atât de schematic, că Hristos este viaţa lui, că a fi în armonie cu El este singurul lucru care contează, că a face voia Lui este singura dorinţă a inimii sale, că a pune în faptă pe pământ lucrarea Lui mântuitoare este singurul lucru care contează pentru el? Cine dintre noi poate spune că Hristos locuieşte în el, că orice gândeşte, orice simte, orice voieşte şi orice face este o manifestare a lui Hristos, Care lucrează prin el? Cine poate spune aceasta? Fireşte că nu putem spune aceasta şi nu ne putem închipui că deja a devenit o realitate în viaţa noastră, dar putem spune că aceasta ne dorim, aceasta este intenţia noastră, năzuinţa noastră, hotărârea noastră, aceasta este lupta noastră, chiar împotriva propriei persoane.
In ceea ce priveşte atitudinea Sfântului Pavel faţă de moarte: ne dorim cu adevărat să părăsim această viaţă deoarece, în momentul în care o vom părăsi, ne vom afla faţă în faţă cu iubirea vieţii noastre, Domnul Iisus Hristos? Putem spune aceasta cu sinceritate, putem spune că, pentru noi, a muri nu înseamnă a pierde viaţa pământească trecătoare, ci a ne îmbrăca cu veşnicia? Şi în momentele luminoase şi minunate când simţim ceva de acest fel, am putea spune: „Doamne, lasă-mă să trăiesc pe pământ, doar fiindcă este nevoie de mine! Sunt pregătit să plec atunci când nu mai ai nevoie de mine pe pământ”? Suntem noi pregătiţi să fim orfani întreaga viaţă deoarece Hristos ne-a chemat să fim prezenţa Lui, să fim martorii Lui, să fim ochii Lui şi cuvântul Lui, şi mâinile Lui în vestirea adevărului, în înfăptuirea iubirii, în construirea cetăţii lui Dumnezeu înlăuntrul cetăţii omului?
Este trist că nu facem acest lucru, dar cu adevărat trist este faptul că nici măcar nu suntem conştienţi de el şi nici măcar nu intenţionăm să facem aceasta. Biserica – în loc să fie spaţiul în care ne descoperim viaţa, adevărul, sensul, locul din care să intrăm în lume pentru a vesti celorlalţi ceea ce noi am văzut, locul din care să ieşim ca martori care să spună: „Am atins marginea veşmintelor Lui. Veniţi şi vedeţi voi înşivă!”. Biserica a devenit pentru noi un loc de refugiu, o infirmerie. Venim la ea infirmi, dar vai, vrem să rămânem infirmi, vrem să fim îngrijiţi şi protejaţi de Dumnezeu. Când suntem în pericole, fugim de ele la Dumnezeu spunând: „Apără-mă! Salvează-mă!”. Este un loc de uitare: „Lasă-mă să uit tragedia, lasă-mă să am un moment de odihnă”. Părintele Serghei Hackel a spus cândva la o întrunire: „Modul în care noi ne raportăm la Biserică este ca şi cum am încerca să ne întoarcem în pântecele maicii noastre”. Oare nu este tragic? Deja ne-am născut şi vrem să ne întoarcem înapoi la adăpostul uitării, ca şi cum I-am spune lui Dumnezeu: „Tu vrei ca noi să ieşim în frig. Nu! Tu eşti Hristos Cel înviat – noi vrem să culegem roadele învierii Tale, precum Ioan şi Iacov odinioară, uitând pfeţul acestei învieri”.
Trebuie să reflectăm la aceste lucruri. Trebuie să ne întrebăm: „In ce măsură Hristos este viaţa mea?”. Trebuie să ne întrebăm: „Ce este pentru mine moartea? Moartea mea, moartea celor pe care îi iubesc, moartea celor care au fost duşmanii mei. Ce este această moarte?”. Pot să spun la moartea persoanei care-mi era cea mai dragă: „Binecuvântat este Dumnezeu”? Sau este aceasta pur şi simplu o exclamare de la începutul unei slujbe care nu are nici un rost? îl binecuvintezi pe Dumnezeu în acel moment? Şi am putea să ne cercetăm starea în fiecare slujbă bisericească la care participăm şi să ne întrebăm: „Mă integrez deplin în această Liturghie? Sunt părtaş la ea? Sau sunt doar un spectator? Nu cumva sunt pur şi simplu purtat de frumuseţea ei şi mă îndepărtez de tot ceea ce reprezintă Evanghelia?”. Despre aceasta vreau să vorbesc data viitoare.
Mitropolitul Antonie de Suroj
„Eşti creştin sau doar bisericos?”, Editura Doxologia, 2020