Într-o lume unde toți și toate sunt în dezbinare, căsătoria e locul unde doi oameni, mulțumită faptului că s-au îndrăgit unul pe celălalt, devin una; locul unde se termină dezbinarea, unde începe înfăptuirea vieții în unire. Și în aceasta constă cea mai mare minune a relațiilor omenești: doi devin dintr-o dată o singură personalitate; dintr-o dată, două persoane, întrucât s-au îndrăgit una pe alta și s-au acceptat una pe alta până la capăt, desăvârșit, ajung ceva mai mare decât o pereche, decât pur și simplu doi oameni – ajung una.
A trăi în dezbinare este chinuitor, este greu, iar împreună este ușor, este ceva cu care suntem deprinși. Interesele intelectuale, gusturile se deosebesc și, ca atare, este foarte ușor să-ți spui: „Vreau să trăiesc prin ceea ce mă interesează: unii trăiesc pentru câștig, alții pentru cultură, alții caută un ideal, însă eu sunt o unitate autosuficientă, îmi sunt de ajuns eu însumi…”. De fapt însă, aceasta naște dezagregarea societății, dezagregarea umanității. În ultimă instanță, nu mai rămâne nimic din minunata unire care ar fi putut să fie între oameni. Și căsătoria reprezintă minunea refacerii unității acolo unde aceasta nu poate fi refăcută prin puterile omenești.
Taina iubirii față de om începe în clipa când ne uităm la el fără dorința de a-l poseda, fără dorința de a stăpâni asupra lui. Când mă aflu față în față cu un om pe care îl văd cu ochii iubirii, nu cu ochii nepăsării sau cu ai urii, atunci mă împărtășesc de omul acela, între noi începe ceva comun, o viață comună. Receptarea omului are loc la o profunzime care se află dincolo de cuvinte, dincolo de emoții. Un credincios ar zice: „Când îl văd pe om în această lumină, în lumina iubirii curate, văd în el chipul lui Dumnezeu, o icoană”.
Cât de des nu se întâmplă ca celui îndrăgostit să i se spună: „Ce ai găsit la el? Ce ai găsit la ea?” – și omul dă răspunsul absolut delirant: „Dar nu vezi ce minunată este, ce frumos este?” Și se dovedește că, da, așa și este, omul cu pricina e minunat, pentru că cel care iubește vede frumusețea, iar cel care nu iubește, sau e nepăsător, sau urăște vede doar rănile. Este extrem de important să ne amintim că dragostea este realistă până la capăt, că ea îl cuprinde în întregime pe om și că ea vede, ea este văzătoare, însă, în loc să osândească, în loc să se lepede de om, ea plânge pentru schilodirea lui și este gata să își dea viața pentru ca tot ce-i bolnav, tot ce-i stricat să fie îndreptat și tămăduit.
Căsătoria trupească reprezintă, după învățătura unuia dintre Părinții Bisericii, o taină asemenea Euharistiei, împărtășirii credincioșilor. În ce sens? În acela că în Euharistie, prin puterea lui Dumnezeu, prin minunea iubirii care unește și a credinței reciproce, credinciosul și Hristos devin una. Și în căsnicie (bineînțeles, la alt nivel și în alt fel), datorită credinței reciproce și a iubirii reciproce, doi oameni depășesc orice dezbinare și devin o singură ființă, o singură personalitate în două persoane. Cei doi se raportează unul la celălalt ca la ceva sfânt și preschimbă toate relațiile lor, inclusiv cele trupești, într-o taină, în ceva care se înalță mai presus de pământ și se ridică la veșnicie.
Într-un vechi manuscris al Evangheliei este un pasaj unde Hristos este întrebat: „Când va veni Împărăția lui Dumnezeu?” Și Hristos răspunde: „Împărăția lui Dumnezeu a venit deja acolo unde nu mai sunt doi, ci unul…”. Formularea apare și în versiunea publicată a textului consultat.
Credincioșii, ca și necredincioșii, sunt îngrijorați în zilele noastre de lipsa de trăinicie a căsătoriilor și de suferința pe care această lipsă de trăinicie o aduce atât soților, cât și copiilor. Mulți sunt îngrijorați de dezagregarea familiilor și de lipsa de bucurie a vieții familiale, lipsă de bucurie care domnește acum peste tot. Asta se întâmplă, într-o anumită măsură, deoarece idealul căsătoriei, ce exista cândva, a devenit acum de neînțeles pentru oameni. Mulți privesc căsătoria pur și simplu ca pe o înțelegere particulară. Ei se simt oameni aparte, în afara societății și, ca atare, li se pare că au dreptul să se poarte așa cum vor.
Mulți privesc căsătoria din punct de vedere pur social-politic. În acest caz, familia devine nu mai mult decât o părticică, o foarte mică părticică din aparatul social-politic, care îi impune o povară considerabilă, iar această povară este câteodată cu neputință de suportat. Dacă e să aprofundăm cauzele acestui fapt sau felul cum oamenii se căsătoresc în ziua de astăzi, ei ar putea fi împărțiți, și se pare, în câteva categorii.
Unii se căsătoresc (mai bine zis trăiesc împreună) pentru că se plac, pentru că între ei există o atracție fizică sau psihologică. Aceștia nu caută în căsătorie înfăptuirea vreunui scop, nu vor să ajungă undeva, li se pare că, dacă pot să se satisfacă unul pe celălalt trupește ori sufletește, au obținut deja totul. Pentru asta ei nu caută nici binecuvântarea lui Dumnezeu, nici să se încorporeze în societatea omenească și să aducă în ea ceva nou.
Alții caută căsătoria pentru că între ei există o potrivire sufletească, trupească, dar totodată au și un ideal în comun. Ei vor să stea nu față către față, ci umăr la umăr; nu vor să își petreacă viața în contemplare reciprocă și în satisfacere reciprocă, ci vor să pășească împreună în viață și să creeze viață. În funcție de convingerile lor, unii – cei necredincioși – vor construi o societate fără Dumnezeu, însă vor căuta în ea toată profunzimea accesibilă lor în privința omului; alții – cei credincioși – vor căuta o altă dimensiune.
Unii cred pur și simplu într-o divinitate nedefinită, într-o putere supremă și, pe de o parte, vor căuta binecuvântarea acestei puteri, un cuvânt bun spus în numele acestei divinități, iar, pe de alta, se vor gândi cum să creeze o căsătorie care să fie mai mare decât omul, care să fie atât de mare, încât să devină atotomenească.
Cei ce cred într-un Dumnezeu definit (acum voi vorbi din punctul de vedere al creștinului) vor căuta înfăptuirea căsătoriei după modelele care ni s-au dat în Biserica creștină: căsătoria ca unire, căsătoria ca imagine a vieții veșnice – pe care poate că cel mai bine a exprimat-o scriitorul francez Gabriel Marcel. Acesta scrie: „A-i spune omului: te iubesc înseamnă a-i spune: vei trăi veșnic, niciodată nu vei muri…”.
Mitropolitul Antonie de Suroj
Fragment din cartea „Taina iubirii”, Editura Sophia