Lucrarea de căpetenie în ceea ce ne priveşte e lupta cu păcatul. Luptă-te, nu te da bătut, şi vei învinge, şi nu va fi păcat întru tine. Dacă şi ceilalţi vor face la fel, nici în ei nu va fi păcat, şi va fi pretutindeni împărăţie luminoasă a sfinţeniei şi dreptăţii.
Cel ce se luptă trebuie să aibă arme şi să ştie cum să le folosească, altfel spus, să ştie cum să lupte. V-am înfăţişat cu un alt prilej panoplia creştină şi v-am lămurit că este neapărată nevoie să vă înarmaţi cu ea. Aduceţi-vă aminte care sînt armele din această panoplie: postul, însingurarea, privegherea, paza simţurilor, metaniile, mersul la biserică, citirea Cuvîntului lui Dumnezeu şi a scrierilor părinteşti, ascultarea în toate privinţele, luarea-aminte trezvitoare la sine, rugăciunea, credinţa. Aţi văzut că ele decurg din firea noastră şi din felul de a fi al luptei: puteţi fi siguri că toate sînt neapărat trebuincioase în lucrarea luptei noastre împotriva păcatului.
Să presupunem, însă, că cineva s-a înarmat cu toate aceste arme; cu asta a făcut tot? Nu. Mai rămîne să şi lucreze cu ele, şi să lucreze nu la nimereală, ci potrivit cu scopul urmărit. Nu mă voi apuca să descriu în amănunt cum se poartă lupta duhovnicească. Acest subiect este foarte vast. Vă voi arăta doar metodele principale care sînt suficiente pentru a vă asigura succesul în luptă.
1. Nici nu vă gîndiţi să porniţi război împotriva întregii oşti a patimilor, ci înarmaţi-vă de fiecare dată împotriva acelei patimi care vă luptă. Vă luptă trufia? Luptaţi-vă cu trufia. Vă luptă mînia? Luptaţi-vă cu mînia. Vă biruie invidia? Luptaţi-vă cu invidia. Luptaţi-vă cu vrăjmaşul pe care îl aveţi în faţă, asupra acestuia îndreptaţi-vă toate „forţele armate” şi toată luarea-aminte. Vrăjmaşul ne întinde cursă, abătîndu-ne forţele în altă parte decît aceea dinspre care vine primejdia.
2.Grăbiţi-vă să vă deosebiţi de vrăjmaş şi să deveniţi potrivnici lui. În lupta duhovnicească nu e la fel ca în lupta trupească. În cea trupească, vrăjmaşul vine în faţa ta şi îl vezi, iar în lupta duhovnicească atît vrăjmaşul, cît şi noi sîntem în acelaşi suflet şi în aceeaşi inimă; şi tot necazul ne vine în cea mai mare parte din faptul că nu ştim să-l deosebim pe vrăjmaş de noi înşine şi să ne despărţim de el. Noi credem că mişcarea pătimaşă care ne tulbură ne reprezintă pe noi, firea noastră, o cerinţă firească, ce trebuie satisfăcută, în vreme ce ea nu ne reprezintă pe noi, firea noastră, ci pe vrăjmaşul nostru, cel venit de aiurea. Această rătăcire este izvorul tuturor căderilor noastre în păcat şi al tuturor faptelor noastre greşite. Dacă am reuşi să deosebim patima de noi înşine ca pe ceva duşmănos nouă, nu ne-am îndupleca s-o satisfacem, ci am fi însufleţiţi de ură şi împotrivire faţă de ea.
3. După ce aţi deosebit de voi înşivă patima care vă strică liniştea şi aţi recunoscut-o ca vrăjmaş, începeţi să luptaţi împotriva ei, folosind armă după armă, pînă ce va fugi şi se va ascunde de noi sau pînă ce sufletul va dobîndi odihnă. Postiţi, rugaţi-vă, citiţi, meditaţi, vorbiţi cu părintele duhovnicesc, mergeţi la biserică, faceţi metanii acasă: într-un cuvînt, întrebuinţaţi toate mijloacele pe care le găsiţi de cuviinţă pentru a-l învinge pe vrăjmaş. Uneori, patima se ascunde repede, alteori se luptă vreme îndelungată. Treaba noastră este să nu slăbim, ci să răbdăm cu bărbăţie în nevoinţele luptei, pînă ce nu va rămîne nici urmă de vrăjmaş pe pămîntul sufletului nostru.
4. Vrăjmaşul a fost izgonit, patima a fost stinsă, sufletul a dobîndit odihnă. Niciodată să nu credeţi că aţi lovit de moarte acea patimă. Nu. Ea s-a îndepărtat doar pentru o vreme, neavînd putinţa de a ţine piept iureşului forţelor voastre: însă îndată ce se iveşte prilejul, ea se ridică degrabă şi începe să lupte. Aţi învins patima numai cu un prilej: însă ea va afla mii de asemenea prilejuri, şi iarăşi va începe să lupte şi să provoace la luptă. Pe lîngă asta, dacă o patimă este înlăturată, iese în faţă alta; şi arena noastră nicicînd nu e pustie. Asta înseamnă că niciodată nu are voie creştinul să lase armele sale, ci să rămînă echipat cu ele ziua şi noaptea. El este ostaş căruia niciodată nu-i vine schimbul şi care trebuie să fie totdeauna gata de luptă. Aici este răbdarea (Apocalipsa 13, 10). Intru răbdarea voastră veţi dobîndi sufletele voastre (Luca 21, 19), fiindcă numai cel ce va răbda pînă în sfîrşit se va mîntui (Marcu 13, 13).
Iată întreg programul luptei! După ce ai recunoscut ca vrăjmaş al tău patima care te luptă acum, loveşte-o cu armele tale, întrebuinţîndu-le una după alta, pînă ce o vei goni. Ai gonit-o? Stai şi priveşte, aşteptînd năvălirea aceleiaşi patimi sau a alteia: şi atunci cînd năvăleşte, fă cu ea ceea ce ai făcut şi cu prima, şi tot aşa în fiecare zi, în fiecare ceas şi în fiecare minut.
Sfântul Teofan Zăvorâtul, Pregătirea pentru spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, Editura Sophia, Bucureşti, 2002