Tinerii vor avea de luptat împotriva lupilor, mai ales împotriva celor îmbrăcaţi în piei de oaie, în această lume care retrăieşte acea vorbă: homo homini lupus. Vor avea de înfruntat această atitudine socială.
Pentru occidentali, sacrul aproape că nu mai există. Mireanul face acolo un act formal, mergând la biserică. Deci Biserica noastră trebuie apărată, iar călugării au misiune de la Duhul Sfânt să refacă ceea ce mi se pare aproape imposibil de refăcut: spiritualitatea neamului acestuia. Ei sunt şi modele şi nădejdea, conducătorii modelelor şi conducătorii nădejdii.
Oamenii Renaşterii au socotit că ei înşişi sunt nişte sfere. Nu mai aveau legătura cu Dumnezeu. Unghiul se tăiase. Ei erau demiurgii. Ei erau creatorii. Asemănători oarecum Creatorului, fără dorinţa de concurenţă sau competiţie cu Dumnezeu, dar totuşi… Egocentrismul lor lua aspecte din ce în ce mai puternice, pentru ca, mai târziu, în secolul al XVIII-lea, francezii să înceapă să aibă tot felul de tendinţe de depărtare de Dumnezeu. Din secolul al XVIII-lea, numit „al luminilor”, se trage toată nefericirea Europei.
Noi românii, oare nu putem învia? Oare nu ne putem trezi? Oare trebuie să acceptăm dezrădăcinările acestea? Noi, ca creştini, putem să acceptăm, aşa, să vedem cum copiii noştri vor intra de mici în desfrâu? Ce se aude cu familia, vom mai avea familie oare, nucleul societăţii? Dacă se termină cu familia, ce am făcut? Se termină neamul.
Discotecile sunt un pericol public, o sălbăticie. Când am văzut luminile acelea nebuneşti şi când am auzit urletele, am ieşit imediat. Este o ispită luciferică. Pusă intenţionat pentru a debusola tineretul: fetele îşi pierd curăţia, băieţii aşişderea, se consumă alcool, droguri.
Ceea ce lipseşte sunt modelele. Şi din cauza aceasta tinerii nu ştiu cum să se comporte, cum să trăiască. Dar şi părinţii sunt de vină. Ei aplaudă pornirile copiilor lor. S-a distrus şi satul, care era matricea spiritualităţii neamului. La noi, majoritatea oamenilor mari au ieşit de la ţară; începând cu Brâncuşi, Enescu, Pârvan, Simion Mehedinţi. Am desfiinţat satul, am desfiinţat şi familia şi credinţa. Şi atunci, ce facem, cum ieşim din acestă încurcătură îngrozitoare pe care noi înşine ne-am făcut-o şi am acceptat-o ca atare?
Noi nu mai avem ţărani adevăraţi. Comunismul a desfiinţat ţărănimea. Dar rădăcinile nu se pot tăia în cele din urmă. Măicuţa Domnului nu ne lasă. Avem prea mult sânge de martir şi prea multe moaşte anonime. Dar trebuie să înfruntăm primejdiile întâlnirii cu necredincioşii.
Tinerii să se păstreze într-o atitudine de respect faţă de sexul celălalt, de stimă, de afecţiune. În clipa în care unul din tineri se gândeşte la celălalt cu afecţiune, se gândeşte la ceea ce este binecuvântat de Dumnezeu. Aşa se întemeiază sfânta familie. Conştiinţa legăturii sufleteşti dintre soţ şi soţie trebuie să fie vie şi nesupusă variaţiilor de temperatură a simţurilor.
Am început mileniul al III-lea. Două milenii, creştinismul a rezistat. Acum, iubirea aproapelui a început să dispară; în clipa în care tu te crezi demiurg, nu te mai interesează persoana de lângă tine. Piere mila, piere interesul pentru semenul tău. Tu eşti capul genial, tu eşti cel care inventezi, care descoperi şi dai oamenilor cunoaştere. Umbli printre planete şi vezi ce se petrece pe Marte.
Dar cu noi, cum rămâne? Ne întrebăm: Cum mergem mai departe? Nietzsche zicea: „O să vină o vreme şi a şi venit, în care nu va mai exista aproapele, ci departele nostru”.
Era ateu şi recunoştea cu durere că nu-l mai are pe Dumnezeu. Îşi numea ateismul „infirmitatea mea”. Însă chestiunea cu aproapele care a devenit departele nostru începe să mi se pară puţin profetică. După două totalitarisme teribile care au demonstrat lumii că, într-adevăr, aproapele nu mai există – duşmănie, ură, zavistie, popor peste popor, bomba atomică –, totul a fost un fel de prefigurare a unei apocalipse a sufletului omenesc.
Am intrat în libertate… Am scăpat de totalitarisme, şi…, vorba francezului, Vive la joie, adică „Acuma-i de noi”. Dăm drumul tuturor plăcerilor, tuturor pornirilor noastre de toate ordinele, mai cu seamă celor inferioare. Apare societatea de consum care a instituit cultul Viţelului de aur.
Pentru omul de rând, libertatea înseamnă a ieşi cu bâta la drum. Pentru omul superior, libertatea nu este decât interioară, ceea ce e un adevăr trist. În general, adevărurile sunt cam triste şi de aceea lumea nu le iubeşte.
Să ne întoarcem către omul lăuntric, către rugăciune, care este instrumentul apărării din toate punctele de vedere. Să ne întoarcem către Biserica noastră. Suntem înnebuniţi de secte care nu fac altceva decât să fojgăie în ţara noastră şi să ne îndepărteze şi mai mult de Mântuitorul.
Tineretul se va întări cu lecturi ce întăresc sufletele, precum Vieţile Sfinţilor. Pe urmă, participarea la Sfânta Liturghie este foarte importantă. Este esenţială, pentru că transfigurarea care intervine la epicleză este un moment covârşitor de dialog al nostru cu Dumnezeu. Întrevedem într-o clipită fiinţa noastră transfigurată.
Cei din viitor vor împlini această Fericire: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5, 11). Ei vor fi intraţi pe calea luptei, a martirajului, a misiunii împlinite pentru a reface neamul în pământul nostru, sperăm întreg. Este o misiune de o nobleţe nemaiauzită.
Cei buni sunt puţini şi nu îndrăznesc să se manifeste. N-au curaj, fiindcă împrejur este o altă lume. Dar ei sunt nişte modele. Trebuie să se transforme din model în luptător, acela care îşi dă şi viaţa pentru credinţa lui, pentru neamul lui, pentru ceea ce înseamnă spiritualitatea acestui neam.
Computerul ne goleşte de logos, de duhul cuvântului. Cartea îţi este prietenul permanent, te întorci la ea, îţi mai spune de fiecare dată altceva.
Astăzi, noi luptăm împotriva Logos-ului. A părăsi cartea, ceea ce este statornic în viaţa noastră, esenţial, a părăsi cuvântul, înseamnă că ne risipim, ne irosim facultăţile intelectuale, iar spiritul nu mai are cu ce se hrăni. Fiindcă în clipa în care intrăm în această nebunie uităm şi rugăciunea. Nu mai poţi strânge mintea în rugăciune atâta vreme cât eşti năucit de imagini, de televiziune. Şi atunci, ce alegem? Cei necredincioşi poate nu au aflat ce deosebire există între cele două lumi – a cuvântului şi a imaginii. Cuvântul e statornic, creator. Imaginea e răvăşitoare, înşelătoare, trece, iar pentru suflet nu rămâne nimic.
Pe de altă parte, Domnul ne poate şi lăsa, dacă rămânem împietriţi în necredinţa noastră şi în cufundarea noastră în materie. Şi am o temere. În februarie anul trecut (2003 n.n.) a început să plângă icoana Maicii Domnului. E un semn, fără îndoială, dar aceste semne au mai fost, şi nu numai la noi. Anul acesta însă, în februarie, pentru prima dată pe glob, a plâns Mântuitorul, Copilul, Pruncul, în braţele Măicuţei Sale. Este uimitor. Pentru mine e un semn de mare durere. Plânge pentru mizeria spirituală şi morală a omenirii. Ce înseamnă? Că e la capătul răbdării? Că poate va veni sfârşitul? Că va elibera pe vrăşmaşul de acolo de unde l-a legat? Cine ştie?
Cum să facem noi să iubim pe aproapele din nou? Să încercăm. Să încercăm să vedem în el chipul Mântuitorului. Aşa trebuie să fie. Suntem făcuţi după chipul Lui şi în vederea unei nesfârşite asemănări cu El. Să ne iubim unii pe alţii. Sfântul evanghelist Ioan zicea mereu: „Iubiţi-vă! Iubiţi-vă!”
Să încercăm şi această probă a regăsirii aproapelui nostru, a semenului nostru. Să terminăm cu departele nostru. Când întâlnim un om, să spunem şi noi ca, oarecând, faimosul sfânt Serafim de Sarov: „Bucuria mea”. Omul din faţa lui era bucuria lui. Şi ce-i comunica? „Hristos a înviat!”
În orice zi, oricând, să ne dăruiască Dumnezeu măcar puterea iertării şi a iubirii dintre noi. Cât de cât. Numai aşa va putea înceta această atmosferă de nelinişte, de zavistie, de vrajbă dintre noi. Numai cu dragoste. Şi cu iertare. N-avem altcum. Şi numai aşa putem înblânzi pe Dumnezeu. Măicuţa Domnului se zbate să ne scoată din pericolul dispariţiei noastre, dar Domnul nu poate aştepta la nesfârşit învierea noastră. Aşa încât, să învăţăm de la Iisus iubirea şi iertarea; cum să trecem peste toate durerile cu bucuria aşteptării întâlnirii în Împărăţia Lui.
În nesfârşitul dragostei de Dumnezeu, se aşează demn toate înfăţişările concrete de care s-a făcut vrednică frumuseţea. A o trăi multiplu, comunicativ şi grav, cu devoţiunea recunoscătoare proprie unei mântuinţe, poate fi un destin adânc, peste zădărnicia efemerului şi ispitele orgolioase. Maica Benedicta şi l-a asumat deplin, pentru creşterea spirituală a unor generaţii întregi, chemate rodnic înspre cugetul drept şi credinţă.
Acad. Dan Hăulică – cuvinte înscrise pe crucea de la mormântul maicii Benedicta – acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga
Material publicat în revista „Cuvinte către tineri”, anul 2008, editată de Mănăstirea Putna.