În fiecare zi strigăm la Dumnezeu: „Doamne, uşurează suferinţa!” Şi în loc de răspuns, de uşurarea suferinţei, aveam o suferinţă şi mai mare. Aşa ani de zile. Şi vedeam că toţi mureau în jurul nostru şi ne gândeam că mâine murim şi noi. Dar am ieşit afară.
Problema suferinţei şi a sensului ei, să zicem că Biserica o rezolvă. Spunem: „Domnule, suferinţa e de la Dumnezeu”, şi o acceptă. Este mult mai uşor să spui decât să suferi. Am ieşit afară, am trecut în Occident, am mers pe la biserici, am vorbit despre ce s-a întâmplat în închisoare şi pe urmă m-am întrebat:
„De ce suferinţă? De ce suferinţă? De ce suferinţă? Ce păcate a făcut poporul român sau rus ca să aibă o suferinţă aşa de atroce? În timp ce noi, în Occident, în America, trăim în belşug, avem viaţă bună, suntem păcătoşi, practicăm pervesiuni şi trăim fericiţi. Ce s-a întâmplat? De ce? Ce păcate a făcut poporul român?” Era întrebarea pentru mine.
Într-o mănăstire protestantă din Elveţia am găsit o cărticică cu citate din diverşi autori. Şi am găsit şi un citat din Paul Claudel, care pentru mine a fost o revelaţie. Paul Claudel spune aşa:
„Dumnezeu n-a venit în lume ca să pună capăt suferinţei umane. El n-a venit în lume nici măcar să explice suferinţa. Dumnezeu a venit în lume să umple suferinţa umană de prezenţa Lui”.
Şi atunci am înţeles de ce Dumnezeu ne-a dat suferinţa, de ce nu ne-a uşurat-o atunci când I-o ceream. Pentru că, cu cât sufeream mai mult, cu atât prezenţa Lui era mai mare în inima noastră.
Părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, Suferinţa ca binecuvântare, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008, pp. 80-81