Spovedania este, înainte de toate, întâlnire și împăcare. Este întâlnirea noastră cu Hristos, Care ne iubește fără margini, Care ne iubește cu întreaga Sa viață și cu întreaga Sa moarte și Care niciodată nu Se întoarce de la noi, chiar dacă noi, uneori — poate adesea — ne îndepărtăm de El.
Această întâlnire poate fi bucurie curată atunci când, pentru o vreme, nimic nu ne-a despărțit de Hristos, când prietenia noastră a fost curată și întreagă, când ea nu a fost rănită de nicio necredincioșie. Dar, cel mai adesea, venim la Hristos după o anumită despărțire. Uneori această despărțire nu a fost crudă, nici dușmănoasă; pur și simplu L-am uitat, viața ne-a copleșit, n-am mai avut vreme să ne amintim de El — atât de multe alte lucruri ne-au umplut viața.
Și deodată ne amintim că, dincolo de toate cele care pentru o vreme au fost însuflețirea și bucuria noastră, există Hristos, există un asemenea Prieten Care nu ne uită niciodată, de Care noi ne-am îndepărtat și Care a rămas singur.
Atunci trebuie să alergăm către El și să spunem: «Doamne, iartă-mă; viața m-a copleșit, m-am lăsat prins de una, de alta și de încă ceva; primește-mă înapoi. Tu știi că toate acestea sunt superficiale și că adevărul este prietenia noastră…»
Dar există și momente când am păcătuit înaintea lui Dumnezeu printr-o necredincioșie nu într-un lucru mărunt, ci în ceva foarte adânc. Amintiți-vă ce s-a întâmplat când Hristos stătea înaintea Sinedriului. O slujnică s-a apropiat de Petru și a spus: «Și acesta era cu El». Petru s-a înspăimântat de ceea ce i s-ar putea întâmpla pentru că fusese cu Hristos și a început să se jure: «Nu-L cunosc pe Omul acesta!..» Iar în clipa aceea Hristos Și-a întors capul și l-a privit. Cuvintele lui Petru L-au lovit în suflet: unul dintre cei mai apropiați ucenici ai Săi spusese că nu-L cunoaște, că nu vrea să-L cunoască, că viața și liniștea lui îi sunt mai scumpe.
Privirea aceasta l-a străpuns pe Petru atât de adânc, încât a ieșit și a plâns. Mai târziu, după Înviere, când Maria Magdalena L-a întâlnit pe Mântuitorul, El i-a spus: «Du-te la ucenicii Mei și la Petru și spune-le că am înviat…»
Petru nu se mai putea socoti printre ucenici: trădase, se lepădase. De aceea Hristos îl pomenește anume pe el, pentru ca Petru să știe că nici el nu a fost lepădat, că iubirea lui Hristos îl ține neclintit și că poate veni din nou înaintea Lui, poate cădea la picioarele Lui și poate cere iertare, știind că este iubit așa cum fusese iubit în vremea celei mai mari credincioșii.
Sunt momente în care venim la spovedanie, nu vreau să folosesc acest cuvânt, dar în mod „obișnuit”, pentru că vrem să reînnoim o intimitate care a fost zdruncinată. În astfel de momente trebuie să venim la Hristos, știind că suntem iubiți prin viața și moartea Lui, că suntem iubiți până la capăt, până în adâncul inimii Lui, și că putem veni, dar pentru a redeveni prieteni, trebuie să ne deschidem sufletul în fața Lui, să Îi spunem totul, pentru ca El să știe de la noi ce este în neregulă cu noi, ce este o încălcare a prieteniei noastre.
Și aici nu trebuie să recurgem la liste de păcate, nu trebuie să căutăm prin cărți, chiar și în Sfânta Scriptură, acele păcate de care ne-am putea face vinovați, ci trebuie să ne punem întrebarea: în ce am păcătuit eu personal în fața lui Dumnezeu, în ce am fost eu personal necredincios față de El? Și pentru aceasta există o cale simplă. În primul rând, să ne examinăm conștiința: ce i-am preferat lui Hristos? Nu vă voi da acum o listă, dar fiecare dintre noi poate spune: Da, am preferat asta sau cealaltă în locul apropierii mele de Hristos…. ce rușine!
Mitropolitul Antonie de Suroj,
Despre spovedanie. 31 octombrie 1999