– Binecuvântați! Aș dori să ne acordați puțin timp pentru a ne spune — exceptând relația pe care o avem cu Domnul prin Sfânta Împărtășanie și participarea la sfintele slujbe ale Bisericii — câteva cuvinte despre Rugăciunea Minții, în cadrul căreia consider că ne apropiem foarte mult de Dumnezeu. Totuși, aș vrea să aud mai mult de la Sfinția Voastră decât ceea ce am auzit și am studiat până în momentul de față, ca și creștini, despre Rugăciunea Inimii. Vă mulțumesc mult.
– Fiți binecuvântată! Acesta este un subiect foarte amplu, pe care Sfinții Părinți l-au trăit, l-au experimentat și l-au descris. Cu toate acestea, pentru fiecare om există o cale unică. Să știți că nimeni nu se roagă la fel ca altcineva. Rugăciunea este o expresie a firii, a existenței noastre. Întrucât suntem ființe unice și irepetabile, atunci când ne exprimăm, o facem într-un mod unic. Iar când ne rugăm, o facem, de asemenea, într-un fel unic. Altfel mă rog eu, altfel Părintele Matei, altfel voi. Fiecare se roagă diferit, deoarece suntem persoane unice.
Așadar, nu putem oferi „rețete” general valabile pentru toți, în sensul stabilirii unui program sau al unei metode detaliate. Conform învățăturilor Sfinților Părinți, avem nevoie de un conducător neînșelat, de un duhovnic cunoscător al acestei „arte” sfinte a rugăciunii, care să ne învețe pe fiecare, în parte, cum trebuie să se roage.
Modul general este următorul: să învățăm să rostim rugăciunea. Să învățăm să spunem: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”, cu smerenie și cu atenție la cuvintele rugăciunii. Și eu, ca și tine, când am mers în Sfântul Munte să devin monah — atunci era la modă Rugăciunea Inimii — am căutat să întâlnesc bătrâni niptici și isihaști. Obștea Sfântului Iosif Isihastul era considerată una care cultivase Rugăciunea Inimii.
Am mers astfel la starețul Iosif Vatopedinul, crezând că din prima zi îmi va da un metanier și mă va învăța să rostesc Rugăciunea. Știți ce mi-a dat în prima zi? Mopul! Mi-a spus: „Ia mopul și spală în biserică și în bucătărie”. Mi-am spus în sinea mea: „Dar eu am venit aici să învăț Rugăciunea Inimii, nu să dau cu mopul”. Apoi mi-am zis: „Bine, poate că este doar prima mea zi aici”.
A doua zi l-am întrebat: „Ce vom face azi, Părinte?”. „Vom merge în grădină, să săpăm, să plantăm.” A trecut și a doua zi. A treia zi, la catâri. Am întrebat: „Bine, când vom spune Rugăciunea?”. „Să spui Rugăciunea neîncetat, smerit, încontinuu”, mi-a răspuns.
Asta este tot. Toate celelalte se vor descoperi pe parcurs, cu timpul. Să spunem Rugăciunea cu smerenie, neîncetat, cât putem de mult. Rugăciunea însăși ne va conduce acolo unde trebuie. Nu noi suntem cei care conducem sau controlăm Rugăciunea; Rugăciunea este cea care ne conduce pe noi.
Să începem această lucrare sfântă și să vă povestesc ceva amuzant.
Odată, un monah simplu și naiv, așa ca mine, s-a dus la Sfântul Paisie, care fusese coleg cu mine la universitate. I-a spus: „Părinte, vreau să-mi spuneți cum să rostesc Rugăciunea cu inima”. Bătrânul, fiind un om plin de umor, i-a răspuns: „Uite, acum îți spun cum s-o rostești cu ficatul tău, apoi cu plămânii și apoi cu inima”.
„Măi, prăpăditule, du-te, rostește smerit Rugăciunea, cere-I lui Dumnezeu să te miluiască și lasă aceste lucruri. Smerenia este cea care aduce Harul, copilul meu”.
Rugăciunea Minții nu este meditație, nu este yoga; ea este implorarea milei lui Dumnezeu: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă”. Smerit. Asta înseamnă „cu inima mea”: cu toată durerea mea, să rostesc această rugăciune ca pe o nevoie personală. Aceasta este Rugăciunea Inimii.
IPS Athanasie de Limassol