Avem un Dumnezeu care ne așteaptă cu brațele deschise. Oare cât de trist este să trecem nepăsători pe lângă Hristos, lăsându-L astfel să aștepte cu brațele deschise? Vă spun eu că este la fel de trist ca pe Crucea de pe Golgota când El ne-a așteptat pe toți, întinzându-Și brațele pe cruce, ca să ne deschidă brațele părintești din Cer.
Hristos niciodată nu ne întreabă: De ce ai păcătuit? De ce ai făcut păcatul acela? De ce ai căzut? Hristos întotdeauna ne întreabă: De ce nu vii la Mine, copilul Meu? De ce nu te lași cuprins de brațele Mele părintești? De ce nu te lași cuprins de Mine ca să îți vindec rănile cele netămăduite? De ce nu vii la pieptul Meu primitor? De ce tot amâni pocăința? De ce nu vii la spovedanie? De ce atunci când te chem prin gura preotului la fiecare Liturghie să te apropii, nu vii să te împărtășești cu Mine, să primești Trupul și Sângele Meu, pentru liniștea și pentru mântuirea ta?
Până la urmă, frații mei, surorile mele, ce este pocăința? Deseori auzim vorbirea curentă și asimilăm această taină cu cei care, în mod eronat, greșit, își spun pocăiți. Pocăiți suntem toți creștinii care ne pocăim sincer de păcatele noastre în Biserică, nu în afara Bisericii. Iată, așa cum v-am spus, pocăința nu este nici doar sentiment, nici doar gând rațional, nu este doar o emoție, nici doar o clipă de înțelegere; pocăința este un simțământ adânc și o luminare a conștiinței, o stare de înțelegere, o stare de trezvie, de venire în fire – ca în parabola Fiului Risipitor – și de cutremur lăuntric și de dezgheț interior. Această inimă înfrântă și smerită, de care pomenește profetul David în Psalmul 50, este o realitate prin care am trecut mulți dintre noi, care ne-am întors bâjbâind neputincios de la păcat la virtute și de la diavolul la Dumnezeu. Pocăința este un plâns de-bucurie-făcător, cum minunat se exprimă Sf. Ioan Scărarul, pe care l-am pomenit ieri, în duminica a 4-a din Postul Mare. Este o străpungere a inimii, o conștientizare acută și profundă a propriei noastre nimicnicii, dar și a iubirii „nebune” a lui Dumnezeu pentru noi.
Pocăința este atunci când putem spune din toată inima lui Dumnezeu: Da, Doamne! Tu mă iubești, dar și eu Te iubesc pe Tine. Da, Doamne, ești cu mine, dar și eu sunt cu Tine și îmi pare rău că până acum Te-am ignorat cu trufie, Ți-am luat în râs cuvintele, mi-am bătut joc de șansele și răbdarea cu care mă așteptai. Acum înțeleg, acum realizez: nu este viață afară de Tine, Doamne! Nu este dragoste, nu este bine, nu este lumină, nu este blândețe, nu este curăție, nu este dreptate – nimic nu este atunci când trăiesc departe de Tine.
Pocăința este respirația sufletului. Dacă ne pocăim, atunci sufletul trăiește, atunci sufletul viețuiește. Însă dacă încetăm pocăința, dacă nu ne ridicăm neîncetat din păcatele pe care le săvârșim…, [atunci sufletul nostru moare și inima ni se împietrește]. Cum ați auzit în învățătura Părintelui Arsenie de la Techirghiol, nu există păcat mic și păcat mare. Nu este lucru mic în viață, cum spunea Părintele Arsenie – răul cel mai mic. Toate păcatele sunt mari. Așa cum ne spune Părintele Paisie Aghioritul, când mergea în Sfântul Munte la îmbunătățitul său duhovnic Tihon să se spovedească, bătrânul îi spunea părintelui, care își mărturisea gândurile și păcatele: „nisip, nisip, frate, nisip”. Dar se adună acest nisip, se adună într-o grămadă atât de mare încât devine mai grea decât orice piatră.
PS Macarie Drăgoi