Să ne amintim şi de faptul că trebuie întotdeauna să ne apropiem de Dumnezeu ştiind că nu Îl cunoaştem. Cel spre Care trebuie să ne întoarcem este Dumnezeul tainic, misterios, Care Se descoperă după cum înţelege El. Ori de câte ori venim dinaintea Lui, nu ne aflăm în faţa unui Dumnezeu pe Care încă nu Îl cunoaştem. Trebuie să fim deschişi oricărei manifestări a Persoanei şi a prezenţei Lui.
Poate că am aflat multe despre Dumnezeu prin propria noastră experienţă, experienţa altora, scrierile sfinţilor, învăţătura Bisericii, mărturia Sfintei Scripturi. Poate ştim că este bun, smerit, că este foc mistuitor, că este Judecătorul nostru, Mântuitorul nostru şi multe alte lucruri iarăşi – însă trebuie să ne amintim că în fiecare moment poate să Se descopere aşa cum nu ni L-am înfăţişat niciodată, nici măcar în aceste categorii foarte generale. Trebuie să-I stăm dinainte cu cuviinţă şi să fim gata să întâlnim pe Cine vom întâlni, că este vorba de Dumnezeul Care ne este deja familiar sau de un Dumnezeu pe Care suntem incapabili să Îl recunoaştem. Poate că ne va face să presimţim Cine este El, însă acest fapt ar putea fi cu totul diferit de ceea ce aşteptăm noi. Sperăm să întâlnim un Iisus blând, compătimitor, iubitor şi vom întâlni un Dumnezeu Care judecă şi osândeşte şi Care refuză ca noi să ne apropiem de El în starea în care suntem. Sau atunci venim pocăiţi, aşteptând să fim respinşi şi aflăm compasiune. În toate etapele creşterii noastre, Dumnezeu ne este totodată cunoscut şi necunoscut. El Însuşi Se descoperă şi în această măsură Îl cunoaştem, însă nu Îl vom cunoaşte întru totul, întotdeauna va fi dumnezeiasca taină, un nucleu de taină pe care nu vom putea niciodată să îl pătrundem. (…)
Sfântul Atanasie spunea că urcuşul omului spre îndumnezeire începe chiar în momentul în care este creat. Încă din această clipă, Dumnezeu ne dă harul necreat care face posibilă unirea cu El. Din punct de vedere ortodox, nu există „om firesc” căruia să i se supraadauge harul. Primul cuvânt al lui Dumnezeu care ne-a scos din neant a fost primul nostru pas spre săvârşirea vocaţiei noastre care este ca Dumnezeu să fie toate în toţi şi ca noi să fim în El după cum El este întru noi.
Trebuie să ne aşteptăm să descoperim că ultimul pas al relaţiei noastre cu Dumnezeu este un act de pură veneraţie faţă de o taină în care nu putem pătrunde. Creştem în cunoaşterea lui Dumnezeu de la an la an până la sfârşitul vieţii noastre şi vom continua să o facem toată veşnicia, fără a ajunge vreodată în acest punct în care am putea să spunem că, în sfârşit, cunoaştem tot ceea ce este de cunoscut despre Dumnezeu. Acest proces de descoperire treptată a lui Dumnezeu ne duce la aceea că ne situăm în fiecare moment având în urmă experierea noastră trecută şi dinaintea noastră taina Dumnezeului Ce poate fi cunoscut şi încă necunoscut. Puţinul pe care îl ştim despre Dumnezeu ne îngreunează faptul de a afla mai mult, căci ce e mult nu poate fi pur şi simplu adăugat la ceea ce este puţin, dat fiind faptul că fiecare întâlnire aduce o schimbare de perspectivă, astfel că ceea ce cunoaştem dinainte devine aproape fals la lumina a ceea ce ştim după aceea.
Aceasta este adevărat despre toată cunoaşterea pe care o dobândim. Fiecare zi ne învaţă ceva în domeniul ştiinţific sau literar, însă ştiinţa pe care am dobândit-o nu primeşte un sens decât pentru că ne duce până la limita dincolo de care rămâne încă ceva de descoperit. Dacă ne oprim pentru a repeta ceea ce ştim deja, ne pierdem timpul. Primul lucru de făcut, dacă vrem să Îl întâlnim pe Dumnezeul Cel adevărat în rugăciune, este astfel de a ne convinge că toată cunoştinţa dobândită mai înainte ne-a adus la faptul de a sta dinaintea Lui. Toate acestea sunt preţioase şi de folos însă, dacă nu mergem dincolo de ele, cunoaşterea noastră devine evanescentă, fantomatică, ea nu mai are viaţă adevărată. Este vorba despre o aducere aminte – ori nu se trăieşte din amintiri.
În relaţiile noastre cu celălalt, inevitabil, nu întoarcem decât o singură faţetă a personalităţii noastre spre o faţetă a personalităţii celuilalt. Acest fapt poate fi bun atunci când este un mijloc de a stabili contactul, însă devine rău dacă profităm de aceasta pentru a exploata slăbiciunea celuilalt. Şi lui Dumnezeu Îi arătăm faţeta care este mai apropiată de a Lui, partea de credincioşie sau de iubire. Însă trebuie să fim conştienţi de faptul că niciodată nu o faţetă a lui Dumnezeu întâlnim, ci pe Dumnezeu în întregime.
Când ne rugăm, sperăm că Dumnezeu va fi acolo ca cineva efectiv prezent şi că rugăciunea noastră va fi, dacă nu un dialog, cel puţin un discurs adresat cuiva care ne ascultă. Ne este teamă că nu simţim nicio prezenţă şi că avem impresia că vorbim în gol, nefiind nimeni de faţă ca să ne asculte, pentru a răspunde, pentru a se interesa de ceea ce spunem. Însă aceasta ar fi o impresie pur subiectivă. Dacă comparăm experienţa noastră a rugăciunii cu contactele noastre umane cele mai cotidiene, ştim bine că cineva poate asculta foarte atent ceea ce spunem şi că, totuși, putem avea sentimentul de a vorbi în zadar. Rugăciunea noastră ajunge întotdeauna la Dumnezeu, însă nu i se răspunde întotdeauna printr-un sentiment de bucurie sau de pace.
(Extras din Mitropolitul Antonie de Suroj, Rugăciunea vie)