În vremea noastră este un număr oarecare de cuvinte sonore care se exploatează şi se folosesc împotriva religiei, la tot pasul: libertate, progres, raţiune, ştiinţă… Iar mai cu seamă cuvântul „ştiinţă” se agită şi se trâmbiţează mereu, făcându-se mare abuz de el.
Nu demult un învăţat francez spunea într-un congres de chimie: „Ştiinţa este marea binefăcătoare a omenirii… Rezultatele ei fericesc astăzi lumea… Ştiinţa iese din îngustimea laboratoarelor şi-şi întinde domeniul peste tot şi îşi înalţă tot mai sus pretenţiile ei legitime. Căci ea reclamă acum nu numai partea materială a vieţii, ci şi direcţia intelectuală şi morală a omenirii”…
Iată ceea ce se cheamă o prostie solemnă. Şi lucru curios… opinia publică acceptă şi încura-jează astfel de inepţii. De îndată ce aude cuvântul „ştiinţă” pronunţându-se, lumea devine incapabilă de cel mai mic efort critic.
Câţiva adevăraţi sau falşi savanţi zic: „Ştiinţa… ştiinţa ajunge pentru viaţa omenească” şi publicul pasiv şi credul repetă: „Ştiinţa ajunge”. Să respingem acest oracol mincinos! Vom dovedi că ştiinţa este insuficientă să fericească omenirea. Mai întâi ştiinţa nu ajunge fiindcă ea nu potoleşte setea după lumină, după adevăr a omului. Omul ar vrea să vadă şi să ştie totul ce-i pe lumea asta. El ar vrea să exploreze infiniturile, să scruteze măruntaiele globului, profunzimile cerului. El ar vrea să răpească naturii ultimele taine. Şi de fapt, în veacul din urmă, omul a făcut descoperiri minunate. Onoare inteligenţei sale! El vrea să ştie toate. Cu atât mai bine! Aceasta este un semn al măreţiei sale. Dară setea aceasta după lumină este o categorie de lucruri pe care omul simte nevoia să o cunoască mai înainte şi mai presus de orice. Sunt întrebările care constituie pâinea absolut indispensabilă pentru viaţă şi pentru sufletul nostru. Cine suntem? De unde venim? Încotro ne îndreptăm? Care este sensul vieţii şi al morţii? Ce e îndărătul vălului de întuneric care acoperă mormântul? De ce este suferinţă? Dacă este un Dumnezeu drept şi bun, de ce aceste triumfuri ale răului, aceste biruinţe ale nedreptăţii, aceste opresiuni ale celor buni şi slabi din partea insolenţei atotputernice a forţei? Iată întrebări care nu se pot evita, de care nimeni nu se poate sustrage definitiv.
Ei bine, ştiinţa rămâne mută în faţa acestor întrebări. Ea nu le poate lămuri deloc. Să luăm pe rând disciplinele ei şi să vedem cât sunt de neputincioase în a ne explica problemele despre Dumnezeu, suflet, destin, datorie. Matematicele ne învaţă cum să calculăm, nu cum să trăim. Fizica şi chimia ne învaţă din ce elemente se alcătuieşte trupul nostru, precum şi fenomenele şi legile lumii materiale. Dar mâine vom muri, şi ce ne vor putea ajuta aceste ştiinţe? Să întrebăm geologia. Ea ne va arăta straturile globului pământesc, aşezate înainte cu milioane de ani, dar ea nu va şti să ne arate originea vieţii noastre. Să întrebăm astronomia. Ea ne va descrie stelele, compoziţia lor, legile lor; ea ne va descrie cerul, dar nu ne va putea spune cum se ajunge la cer. Şi de vom recurge la cea mai înaltă între ştiinţe, la filosofie, vom ajunge la acelaşi rezultat. Filosofia ne va răspunde prin incertitudini, incoerenţe şi absurdităţi. Ea mai mult agită problemele, decât să le dea o soluţie. Aducem în sprijinul acestor afirmaţii mărturia unui mare literat, Brunetiere, şi a unui mare ziarist al zilelor noastre, Alexis Carrel. Cel dintâi scria undeva: „De şase mii de ani, atâtea progrese materiale împlinite de ştiinţă nu ne-au făcut să înaintăm cu un pas măcar în cunoaşterea originii, a naturii şi a scopului nostru pe pământ. Câtă vreme ştiinţa nu va fi în stare să răspundă la astfel de chestiuni, nu va fi decât ceea ce Pascal numeşte o distracţie”. Iar Alexis Carrel, în faimoasa lui carte „Omul, fiinţă necunoscută”, constată limitele şi neputinţele ştiinţei. El, medicul, omul de experienţă şi de laborator, afirmă că suferinţa din lumea de azi şi neliniştea şi lipsa de fericire se datoresc faptului că omenirea a pus toată nădejdea ei de mai bine în rezultatele ştiinţei, în progresul material. Toată cartea învăţatului francez nu e decât un strigăt de alarmă pentru o întoarcere la credinţă, la primatul duhului.
Ce dovezi ne mai trebuie? Ştiinţa pretinde că poate fi suverana vieţii omeneşti, e o pretenţie neîntemeiată, nejustificată. O pretenţie dezminţită de experienţele noastre zilnice şi de cei mai autentici bărbaţi de ştiinţă. Nu, ştiinţa nu ajunge! Ea nu ne poate da lumina după care însetăm. Ea nu ne poate întinde cheia marilor probleme care ne interesează şi ne chinuiesc. Și aceasta este prima insuficiență pe care am descoperit-o. Celelalte se vor vedea de aici înainte.
Pr. Prof. Dr. Ştefan Slevoacă
[Bucovina, an III, 1943, nr. 519, 8 martie, p. 4]