Mărturisește tot Vechiul Legământ, ca să nu mai vorbesc de Noul Legământ, că nimenea, dar nimenea, nu este drept înaintea lui Dumnezeu, nimenea n-a găsit sfințenia, nimenea n-a găsit slava lui Dumnezeu, nici viața veșnică; toți suntem robi morții. Dar iată că în fiecare din noi trăiește un bogătaș. A, că eu am educație, că eu sunt mai bun decât celălalt, mai frumos decât cineva, mai nu-știu-ce decât altul.
Și așa, comparându-ne și înmagazinând tot felul de cunoștințe, elemente materiale, bani, începem să ne fălim cu câte una, cu câte alta și, aș zice, că mai periculoase decât toate sunt agonisirile intelectuale, care ne fac să credem că suntem mai înalți decât semenii noștri sau, pe drept cuvânt, mai înalți decât fuseserăm înaintea agonisirilor.
Dar în fața vieții veșnice ce este toată agoniseala noastră? Dacă vine harul, vezi că este nimicnicie; în fața frumuseții pe care ne-o chezășuiește Dumnezeu, aceasta devine ca o urâciune care pustiiește. Pustiește cum? Prin mândria ce o naște în noi și care ne face tari de cerbice, și nu mai intră harul lui Dumnezeu într-o astfel de inimă. Și atuncea –
Fericiți cei săraci cu duhul…
Cine sunt cei săraci cu duhul? Cei pe care harul i-a trezit și văd că, fie că sunt cel mai mare din lumea aceasta sau cel mai mic, dar sunt robi morții, nimic nu am. Și văd cu groază moartea care-i stă înainte și că nu pot intra în Împărăția Cerurilor și că nu pot dobândi viața veșnică. Și de ce e fericit acela? Fiindcă acela este duhul care poate să primească cuvânt de la Dumnezeu: „Veniți către Mine, cei împovărați, că Eu vă voi odihni pe voi”. **Aceștia, cei săraci, sunt oamenii pe care-i poți îmbogăți. Bogătașii spun: Stai că am! – „Și păcatul lor rămâne”.
Atunci când au întrebat Apostolii, uimiți: „Dar cine se va putea mântui?”, Hristos a spus: „Ceea ce este cu neputință pentru om este cu putință lui Dumnezeu”.
Și către această putință nădăjduiește neputința noastră. Și neputința noastră nu putem decât s-o punem în rugăciune: „Doamne, miluiește, Doamne, deschide-mi calea, Doamne, nu mă lăsa în ce sunt!”. Dar atunci când îmi voi da seama, cât de cât, de sărăcia mea adevărată, în fața bogățiilor duhovnicești, atunci acest „Doamne!” devine un strigăt puternic care va înclina urechea lui Dumnezeu, și iată făgăduința: „A ta este deja – deocamdată potențial, zic eu, acuma, dar deja – Împărăția cerurilor”.
De ce zic „potențial” și de ce zic „deja”? Păi uite că a început calea. Ce face săracul când vede că n-are? Ce zice Troparul Bisericii noastre? „Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită, dar îmbrăcăminte nu am ca să intru într-însa. Luminează haina sufletului meu…”. Și atunci începe o rugăciune puternică, o rugăciune cu lacrimi, în care plângerile noastre, ca strigătul cel al… șoaptei tâlharului de pe cruce, înclină urechea lui Dumnezeu spre mângâiere. Și o tainică mângâiere se naște în sufletul nostru. Apăi, nu-i asta a doua fericire?
„Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia”.
Și iată că am ajuns pe o altă treaptă, că am început să dobândim o tainică mângâiere, dar o mângâiere din ce în ce mai simțită, care duce la o dorință ca și a lui Petru pe Muntele Schimbării la Față: „să rămânem aicea, să facem trei corturi…”. Vrei să rămâi în harul lui Dumnezeu, nu vrei să te mai întorci în ale lumii asteia, vrei să cultivi de-acum încolo toate cele dumnezeiești.
Aicea, de multe ori, multe suflete, trecând prin clipa asta, părăsesc lumea și devin călugări și călugărițe, pustnici, și se îndepărtează de lume. Nu toți au nevoie de aceasta, nu toți sunt chemați la aceasta; dar calea asta trebuie s-o străbatem toți, lepădarea asta a lumii. Atuncea nu te mai interesează lumea asta, nici să primești fală de la oameni, că toți mor – și eu mor; nu te mai superi dacă primești jignire sau înjosire de la oameni, fiindcă și ei mor, și eu mor. Dar Dumnezeu ce crede de mine? Dar Dumnezeu cum mă vede?…
[…]
Pocăința: Să nu vă lăsați niciunul din voi opriți nicăieri în drum. Mai ales să nu ne lăsăm opriți la stadiul de moralitate**.** Cu moralitate și cu stadiile astea primitive devenim buni, mai îndrăgiți de ceilalți, devenim o societate dreaptă și așa mai departe. Și vă spun că: toate un cer și un pământ! Parafrazez cuvântul poetului, fiindcă Mântuitorul a spus: „Cerul și pământul vor trece”. „Toate un cer și un pământ” și toate pier! Încă nu am făcut nimic. Sufletele noastre flămânzesc și însetoșează de desăvârșirea lui Dumnezeu.
Și e nevoie pentru fiecare dintre noi să găsim măcar începutul acelei căi, măcar acea sărăcie în duh, ca să putem dintr-o inimă îndurerată să simțim adevărul concret al harului**, al setei, al foamei acesteia duhovnicești și să pornim călătoria noastră**.
(…) Dacă la orice treaptă pierdem viziunea sărăciei noastre și ne îmbătăm de ce avem, acolo ne-am oprit și, oprindu-ne, și de acolo cădem, și se va lua de la noi și ceea ce încă nu avem și ceea ce credem că avem. (Mt. 25, 29).
(Din: „Despre pocăință” – în Părintele Rafail Noica, „Cultura Duhului”, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002)