Părinte Petroniu, mai există astăzi în Athos monahi practicanţi ai rugăciunii lui Iisus?
Eu cred că mai există. Nu avem relaţie directă cu pustnicii aflaţi în diversele chilii din Athos, dar cu siguranţă că există părinţi care păstrează această practică a Bisericii Răsăritene.
Rugăciunea inimii poate fi considerată un dar sau ea este rodul unei practici zilnice din partea călugărului?
Sunt multe de spus despre rugăciunea aceasta. Ea cunoaşte mai multe trepte. Una este rugăciunea inimii, alta este rugăciunea care se săvârşeşte în minte. Originea ei stă în porunca Apostolului Pavel: „Rugaţi-vă neîncetat!“ (I Tes 5, 17). Sigur că în vremurile acelea în care scria Apostolul, nu existau călugări. Îndemnul acestuia era adresat tuturor creştinilor. În mod cert au existat atunci creştini care au împlinit cuvântul din epistola paulină. Porunca pe care ne-o dă Apostolul Pavel este actuală şi valabilă nu numai pentru monahi, ci şi pentru creştinii de rând. În mănăstire, călugării, având mai mult timp, s-au ocupat în mod deosebit de această rugăciune şi fireşte că, rugându-se, au întâlnit nişte nedumeriri, nişte obstacole în practicarea acestei nevoinţe. Părinţii filocalici s-au ocupat în mod deosebit cu descrierea stărilor pe care rugăciunea le produce în sufletul omului şi pentru a ajuta pe cei ce doresc să se roage, astfel ei au alcătuit „metode“ cunoscute în practica isihastă, ele purtând numele sfinţilor care le-au scris. Astfel, în tradiţia ortodoxă, exista metoda Sfântului Grigorie Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Ele constituie ajutoare importante pentru cei ce doresc să se roage necontenit. Această rugăciune s-a îndătinat a fi rostită în pustnicii, în sihăstrii, în locuri retrase, de către persoane aflate în izolare completă. Ea cere condiţii speciale.
Prima condiţie: despătimirea
De exemplu, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că, de la cel care doreşte să se roage necontenit se cere să fie despătimit. Să nu fie cuprins de vreo patimă sau viciu, ori despătimirea este un capitol al vieţii duhovniceşti care necesită o grijă deosebită din partea creştinilor, o lucrare şi o osteneala continuă. O altă condiţie impusă practicantului acestei rugăciuni este ca acesta să fie împăcat sufleteşte din toate părţile. Să fie împăcat cu Dumnezeu. Ce vrea sa spună asta? Nevoitorul să nu se afle în deficit faţă de împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apoi el trebuie să fie în pace cu aproapele. Să nu aibă neînţelegeri, vrăjmăşii cu ceilalţi oameni. În al treilea rând, nevoitorul trebuie să fie împăcat cu sine. O piedică în calea dobândirii păcii cu sine sunt compromisurile pe care omul le face în viaţa personală. Acestea trebuie să dispară. Ultima exigenţă este împăcarea cu natura, cu firea întreagă pe care omul trebuie să o apere şi să o păstreze potrivit rânduielii dumnezeieşti.
Universul necuvântător a fost dat omului ca acesta să se folosească de el cu dreaptă socoteală. Să folosească omului nu numai trupeşte, ci şi duhovniceşte. Natura ne ajută să ne menţinem sănătatea şi puterea trupului, dar ea are şi raţiuni spirituale. De aceea, părinţii mai sporiţi duhovniceşte ajung la o cunoaştere spirituală a naturii create. Abia atunci omul contemplă raţiunile creaţiei şi vede pe Dumnezeu în acestea, socotind natura ca pe un dar venit din partea Lui. Numai dacă omul se găseşte în această stare de despătimire se poate apuca de rugăciunea inimii, nădăjduind că va avea rezultate.
Rolul experienţei în practica isihastă
Este obligatorie îndrumarea unui duhovnic în practica acestei rugăciuni?
În mănăstire există această rânduială, ca monahul să îşi păzească mintea pentru că vrăjmaşul strecoară în minte gânduri rele, ucigaşe. Pentru a practica această rugăciune este nevoie şi de un îndrumător, un om sporit, care poate sesiza în ce stadiu duhovnicesc se află începătorul pe calea rugăciunii, ce patimi mai lucrează încă în sufletul practicantului, dacă vrăjmaşul îl asaltează ispitindu-l, pentru că la mănăstire diavolul nu stă degeaba. Pentru aceea, mentorul spiritual îl ajută cu povaţa care vine din experienţa proprie şi cu rugăciunea pe cel aflat la începutul drumului, punând rânduială în sufletul novicelui, încercând eliberarea duhovnicească a ucenicului.
„Omul nu se mântuieşte la grămadă“
Putem considera că isihasmul este o neglijare a spiritului comunitar prin accentul pe care îl pune pe izolarea şi retragerea în singurătate a omului, pe nevoinţa particulară a acestuia?
Spiritul isihast nu contravine duhului eclezial, sobornicesc, al Bisericii. Viaţa creştină are într-adevăr un aspect comunitar, dar şi unul particular. Omul nu se mântuieşte la grămadă. Fiecare creştin trebuie sa se îngrijească de viaţa personală. Asta nu exclude familia lui sau pe ceilalţi oameni. Nu văd nici un conflict între cele două.
Credeţi că isihasmul, ca tradiţie de rugăciune ortodoxă, poate fi practicat şi în lume? Se poate practica rugăciunea inimii în condiţiile societăţii de astăzi? Poţi fi în pace cu Dumnezeu, cu semenii şi cu tine însuţi şi te poti despătimi în mijocul lumii în care trăim?
La aceste întrebări răspunsurile au fost destul de neclare. Au apărut în zilele noastre diverse idei şi exista chiar şi o revistă pentru isihasm, în care se spune că isihasmul este cea mai buna metodă pentru lumea actuală de a fi în armonie cu universul. Se face o mare confuzie între isihasm şi rugăciunea neîncetată. Isihasmul înseamnă pustnicie.
Termenul „isihia“ provine din greacă, înseamnă „liniştire“, şi se referă la pacea pe care omul o obţine fugind din lume. Sihastrul este acela care trăieşte în retragere totală, în linişte din partea celor lumeşti. Cum se poate spune atunci că isihasmul este cea mai bună cale pentru oamenii aflaţi în lume atunci când numai pustnicul, aflat în singurătate, poate, cu multă osteneală, să ajungă la oarece sporiri duhovniceşti? El trăieşte în nişte condiţii speciale. Fuga de lume şi vieţuirea aspră, în izolare, este proprie numai lui. Cum poţi spune că lumea aceasta împrăştiată poate fi un mediu propice pentru realizarea rugăciunii isihaste? Acest lucru e imposibil. Sfântul Vasile cel Mare împreună cu Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbesc despre rugăciunea neîncetată. Ei au trăit înainte de părinţii isihaşti pe care istoria Bisericii îi cunoaşte mult mai târziu. Pe linia practicării rugăciunii necontenite potrivit îndemnului apostolic, Sfântul Vasile explică cum să ne rugăm fără încetare. În Omiliile sale, el spune că Dumnezeu nu aşteaptă să-I cerem: „Dă-mi Doamne, cutare sau cutare…“. Pentru că Dumnezeu ştie mai bine decât noi de ce avem nevoie. Noi să facem cum spune Apostolul în altă parte: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu“. Făcând astfel, cel aflat în lume poate ajunge la rugăciunea necontenită.
Metoda Sfântului Vasile cel Mare
Pentru a dobândi rugăciunea necontenită trebuie să facem astfel. Să zicem că te-ai trezit din somn dimineaţa. Mintea ta să înalţe rugăciuni către Dumnezeu şi să spună: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai mai dat o zi“. Pentru că puteai să mori. Este atâta lume care se culcă seara şi nu se mai trezeşte a doua zi. Atunci când te speli pe faţă, dimineaţa, să zici: „Îţi mulţumesc, Doamne, că mi-ai dat această materie minunată, apa, care mă curăţă şi este bună pentru sănătatea oamenilor“. Când te îmbraci cu haina ta, mintea să înalţe iar un gând către Dumnezeu: „Mulţumesc, Doamne, pentru haina aceasta care îmi acoperă goliciunea trupului şi mă apără de intemperii“. Şi tot aşa, în tot ceea ce faci, ai rugăciune necontenită. Acest mod de vieţuire este realizabil pentru omul de rând.
Sfântul Maxim Mărturisitorul a fost întrebat odată de un frate: „Părinte, cum te poţi ruga necontenit, pentru că zilnic trebuie să munceşti, să te mişti încoace, încolo, şi mintea se răspândeşte la treburile pe care le faci? Sfântul Maxim a răspuns ucenicului: „Dumnezeu nu porunceşte omului lucruri care nu sunt posibile acestuia“.
Apostolul Pavel propovăduieşte şi el săvârşirea rugăciunii necontenite. Obţinerea acestei stări de rugăciune permanentă se face prin dragoste, prin înfrânare, prin înălţarea minţii la Dumnezeu şi cugetare duhovnicească. Cine le are pe acestea, are rugăciune necontenită. Aceste exigenţe creează în suflet o anumită aşezare, pentru că prin dragoste eşti în relaţii bune, în primul rând cu Dumnezeu şi apoi cu întreaga lume. Cu Dumnezeu, mai întâi, pentru că dragostea faţă de Dumnezeu este porunca evanghelică cea mai mare. Prin înfrânare pui rânduială în cele trupeşti ale tale, pentru că fără o disciplină, trupul nu ajută la sporirea duhovnicească. Prin cugetare duhovnicească mintea se ridică la Creatorul ei şi, făcând asta, intră în permanentă legătură cu Cel de sus. Aceasta este rugăciunea necontenită.
Rugăciunea – „convorbire între două persoane prezente una alteia“
După cum spun Sfinţii Părinţi, rugăciunea este înălţarea minţii spre Dumnezeu sau, cum afirmă Sfântul Ioan Damaschin, convorbirea omului cu Dumnezeu. Analizând în modul cel mai simplu această definiţie a rugăciunii, ne putem întreba ce înseamnă dialogul dintre noi şi Dumnezeu? Este o convorbire între două persoane. Rugăciunea pe care o facem noi presupune această prezenţă. Toate rugăciunile noastre sunt făcute la persoana a doua singular: „Împărate Ceresc, Care pretutindeni eşti….Vino şi Te sălăşluieşte întru noi“. Deci ne adresăm unei persoane care este de faţă. „Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău… La fel şi Născătoarei de Dumnezeu: „Bucură-te cea plină de har, Marie…“. Nu zicem: „Să se bucure Fecioara“. Sau sfinţilor: „Cuvioase părinte, roagă-te pentru noi“. Adresanţii acestor rugăciuni sunt persoane prezente nouă, chiar dacă în chip nevăzut. Aşadar, toate rugăciunile pe care le rostim sunt întemeiate pe convingerea că nu sunt adresate unor persoane absente, ci unora care ne aud, fiind de faţă, deşi noi în rugăciune nu vedem cu ochii trupului prezenţa lor, care este una duhovnicească.
În cazul acestui dialog în care o persoană este prezentă alteia, este obligatoriu ca omul să fie atent la persoana căreia i se adresează. Atunci când vorbeşti cu cineva, eşti atent la ceea ce spune el şi răspunzi la mesajul pe care interlocutorul ţi-l transmite. Nu te gândeşti la altceva, nu te uiţi în altă parte. Aşa trebuie sa fie şi simţirea, starea sufletească a celui ce se roagă. Când te interesează un lucru la cineva, când îl rogi pentru ceva, când îi ceri ceva sau îi povesteşti un anumit lucru, tu ai o stare sufletească deosebită, care se transmite şi interlocutorului. Cu atât mai mult în cazul rugăciunii, care nu reprezintă dialogul cu un om oarecare, ci cu Dumnezeu, cu sfinţii Lui, cu Maica Domnului.
Toţi Sfinţii Părinţi ne îndrumă în această privinţă: „Bagă de seamă când vorbeşti cu Dumnezeu, să fii cu sentimentul că te afli în faţa Lui“.
Cu atât mai mult atunci când te afli în faţa Împăratului Ceresc, a lui Dumnezeu sau a sfinţilor nu poţi sta nepăsător, nesimţitor. Ceea ce îi spui lui Dumnezeu trebuie să treacă mai înainte prin mintea şi sufletul tău. O rugăciune, ca să fie bine primită, trebuie făcută cu înţelegere şi cu simţire. Altfel, o rugăciune spusă numai cu buzele nu este rugăciune, ci păcat. Sfântul Simeon Noul Teolog vorbeşte despre acest lucru când spune: „Este un mare păcat să te rogi lui Dumnezeu cu nesimţire“. Aceasta este o batjocură. Mai bine să nu te rogi deloc. Dacă nu te rogi, eşti vinovat că nu ţi-ai împlinit rugăciunea faţă de Dumnezeu, dar dacă faci rugăciunea ta cu nesimţire, cu nepăsare, eşti vinovat de nesocotirea lui Dumnezeu. Pentru obrăznicia de a spune vorbe neînţelese, zise cu nepăsare, Dumnezeu te va pedepsi.
„A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal“
Revenind la ceea ce a spus Sfântul Vasile, metoda propusă de el este practică şi posibilă pentru lumea de azi. Deci a spune că isihasmul este o metodă care poate fi folosită de lumea de azi este un lucru greşit. Rugăciunea necontenită şi rugăciunea isihastă nu sunt totuna. Felul în care pustnicul realizează rugăciunea necontenită nu e potrivit pentru creştinul care se află în lume. Dacă ar fi fost posibil acest lucru, atunci ar fi fost mare minune, s-ar fi coborât isihasmul în societate. A crede că isihasmul este bun pentru oricine reprezintă un gând incorect şi nereal.
Un pustnic a fost întrebat de un novice: „Cum este bine să stea călugărul în chilia sa?“ Răspunsul a fost : „Orice ar face şi orice ar gândi să aibă deplina convingere că se află în faţa lui Dumnezeu“. Fără acest gând nu te poţi mântui. Pentru omul de rând sau călugăr, dacă nu există conştiinţa că se găseşte înaintea lui Dumnezeu în permanenţă, mântuirea rămâne departe. Fără aceasta, orice nevoinţă duhovnicească, post, metanii, nu au valoare. Va să zică trebuie să ai sentimentul prezenţei lui Dumnezeu totdeauna în mintea şi inima ta.
Atunci când eşti bântuit de patimi, şi vrăjmaşul îţi aduce amintirea gândurilor păcătoase, când omul trăieşte în dezmăţ, când este în ceartă şi vrăjmaşie cu cineva, gândurile de ură şi de răzbunare nu îi vor da pace. Dacă omul face fărădelegi, fură, bate sau săvârşeşte alte răutăţi este prins cu mintea lui la păcate şi atunci nu are cum să vadă pe Dumnezeu. Pentru el nu mai există prezenţă, nu mai există nimic.
Rugăciunea neîncetată a unei ţărănci
Un exemplu de astfel de prezenţă l-a dat ca pildă Parintele Paisie Olaru. La sfinţia sa venise o femeie să se spovedească. Ea l-a întrebat: „Părinte, cum o fi cu mântuirea mea? Eu nu ştiu multe rugăciuni pe de rost pentru că nu am fost dată la şcoală şi nu ştiu să citesc“. Părintele a întrebat-o: „Şi nu te rogi?“ la care ea a spus: „Mă rog, cum să nu mă rog“. „Şi cum te rogi?“ „Uite cum mă rog. Atunci când mătur prin casă zic în mintea mea: «Doamne, curăteşte sufletul meu, cum curăţ eu gunoiul din casă». Atunci când spăl rufe spun din nou: «Spală, Doamne, negreala păcatelor din inima mea, ca să fie frumoasă aşa cum e o rufă curată şi spălată». Când fac orice alt lucru spun aceleaşi cuvinte“. Femeia l-a întrebat în final: „Părinte, o fi bună rugăciunea asta?“, iar părintele Paisie i-a spus aşa: „Numai aşa să te rogi toată viaţa de acum înainte!“. Femeia, fără să ştie, aplicase metoda Sfântului Vasile cel Mare.
Dar, repet, şi pentru a practica această metodă e nevoie de despătimire, pentru că într-un suflet întunecat de patimi mintea nu se poate înălţa, nu poate naşte gânduri către Dumnezeu. Păcatele o opresc de la acest lucru.
Care consideraţi că este rolul lecturilor din Filocalie sau Vieţile Sfinţilor în urcuşul duhovnicesc al creştinului?
Citirile din cărţile cu conţinut duhovnicesc sunt absolut necesare. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune într-un loc că mântuirea are două feţe, două aspecte. Ea se finalizează atât prin cunoaştere, cât şi prin trăire. O pasăre nu poate zbura niciodată cu o singură aripă.
Când cunoştinţa nu se adresează vieţii, rămâne doar informaţie
Cele două aripi ale vieţii duhovniceşti sunt cunoaşterea şi făptuirea. Cunoaşterea se referă la înţelegerea învăţăturii dumnezeieşti a Bisericii. Trebuie să cunoşti, pentru a şti cum să făptuieşti mai departe în viaţa ta. Cunoaşterea şi făptuirea merg mână în mână. Una fără cealaltă nu se poate.
Dacă te străduieşti să ai doar cunoştinţă, faci Teologia, de exemplu, şi înveţi la şcoală, şi aduni o mulţime de informaţii; dacă ele nu se adresează vieţii tale, nu se raportează la ea, ci au legătură numai cu mintea ta, ai acumulat doar simple cunoştinţe şi atât. Eşti asemenea unui om care aleargă după vânt. Vrei să îl prinzi şi nu prinzi nimic. Capeţi cunoştinţe, date, noţiuni, dar ele nu au nici o influenţă asupra vieţii tale. Nu te alegi cu nimic din acest mod de a învăţa. Există şi situaţia inversă: nu cunosc mare lucru despre învăţătura Bisericii, dar practic din tradiţie, pentru că aşa e bine, anumite lucruri şi obiceiuri. De multe ori practica acesta este un lucru mecanic, un automatism. Dacă eu nu ştiu de ce fac cutare lucru, ci singurul meu argument este acela că e bine sa fac aşa pentru că astfel s-a moştenit, actul săvârşit de mine reprezintă o închinare la idoli, pentru că practic ceva din inerţie. Acestea sunt lucruri moarte, nu au nici un ecou în sufletul tău, fiindcă înţelesul, sensul pentru care tu le faci, nu există. Sunt absolut necesare atât cunoştinţa, cât şi făptuirea. Ignoranţa este, după cum spun Sfinţii Părinţi, o mare primejdie. Împreună cu uitarea şi nepăsarea, ea constituie unul dintre cele mai mari rele care pândesc sufletul omului. Sfântul Ioan Damaschin le numeşte „proptele ale păcatului“.
Interviu cu Părintele Petroniu Tănase, stareţul schitului românesc Prodromu din Muntele Athos, sursa Ziarul Lumina