Crucea este esența misiunii lui Hristos – a lui Mesia pe acest pământ.
La Cruce se referă Domnul ori de câte ori face aluzie la menirea Lui, la botezul cu care trebuie să Se boteze, la paharul pe care trebuie să-l bea. Totul în cuvintele, tăcerile și vestirile Sale duce spre punctul final al Golgotei. Crucea pentru creștin (și să nu pierd prilejul de a repeta, orice om e creștin): simbolul interferenței cerului cu pământul, al spiritului cu materia.
Crucea este tiparul care, singurul, ne îngăduie să înțelegem taina lumii și a vieții, e singura cheie de care dispunem.
Ferindu-se de semnul crucii, protestanții pierd din vedere că el nu evocă numai un groaznic instrument de tortură (și nu întâmplător chinul constă în țintuirea verticalității făpturii, în pedepsirea Omului prin însăși poziția sa specifică – luată-n derâdere, vertical, dar lipsit de libertate, vertical, dar cu mădularele în ptoză, vertical, dar expus spre ocară), ci și repetarea conștientă a integrării noastre în semnificațiile ultime. Mai mult decât orice alt simbol, Crucea este desăvârșită și completa imago mundi. O imago mundi simplă, integrală, care spune totul. (…)
Prieteni dragi, de vreți să vă pregătiți pentru viață și să nu aveți surprize, bune sunt studiile, bună e ingineria și mai bună meseria – brățară de aur –, bune-s tehnica dentară și sudura, bune sunt limbile străine și biblioteconomia, dar, după cum cea mai rapidă cale pentru a înțelege ce se întâmplă astăzi este a studia sfârșitul Imperiului Roman – Montesquieu, Gibbon, Mommsen, Ferrero, dar mai ales Rostovțev –, tot așa cea mai sigură metodă pentru a evita surprizele în viață și a le putea face față cu oarecare calm, cea mai temeinică pregătire este studiul Calvarului și al Golgotei. Asta e școala practică și tehnică, asta e adevărata școală profesională a meseriei de om în lume“. (…)
Orice teofanizat participă la cele două suferințe ale Mântuitorului: batjocura și răstignirea. Trebuie să se știe că în ochii multora pare de un ridicol irezistibil și mai trebuie să știe că s-a înfrățit cu durerea, trainic frate de cruce“. (…)
– Noi vorbim de blândețea lui Iisus – arătând că a mers la moarte ca mielul la junghiere, că a tăcut ca oaia când e tunsă – și enumerăm smerenia, bunătatea, ascultarea. Dar de o altă însușire a Sa – pe care trebuie să fi avut-o de vreme ce a primit să moară de moartea înfiorătoare de pe cruce – nu pomenim. Însușirea aceea este curajul. (…) Singura cale de a învinge pământul e curajul fizic. Care nu-i numai secretul ultim al dreptului constituțional, e și dovada asumării condiției de om.
Chesterton e de părere că respectarea cuvântului dat îl specifică pe acesta, după cum pasărea e specificată de ciocul ei. Caracteristica aleasă de Chesterton e plină de farmec, dar nu mi se pare mai puțin hotărâtoare alta. Există alta, mai particulară, cu număr cuantic mai individualizat, cu spectru mai inimitabil, cu amprentă mai identificabilă. Hristos nu S-a urcat întâmplător pe cruce: curajul îndurării unor suferințe cumplite a fost singura cale prin care a putut arăta că S-a făcut om cu adevărat, în întregime; prin care și-a putut dovedi buna-credință.
Nici inteligența, nici înțelepciunea, nici tămăduirile, nici învățătura, nici chiar bunătatea ori mila nu ar fi fost probe serioase: singur curajul în fața durerii și morții îi stătea la îndemână. Bătaia, sângele, moartea, astea sunt dovezile care nu înșeală, care nu pot fi măsluite. Urâte? Grosolane? Mitocănești? Simpliste? Poate, dar categorice. Și având ceva din brutala vulgaritate și măreața sfruntare a faptului împlinit care-i rupe gura până și Satanei.
Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirii Rohia, Rohia, 2005