Dacă astăzi nu suferim, să nu uităm că s-ar putea ca mâine să suferim şi că în jurul nostru se află atâţia fraţi de-ai noştri, prieteni de-ai noştri, oameni apropiaţi sau străini, care nu încetează să fie mădulare ale trupului nostru. Să ne rugăm pentru aceşti oameni cu acest psalm sau cu cuvinte asemănătoare. Am spus însă că dacă nu suferim astăzi, vom suferi poate mâine. Dar mai degrabă suferim întotdeauna.
Tot ce există în afară poate fi pricină de durere. Lupta noastră creştinească este încă un motiv de durere. Satana „ca un leu răcnind” (1 Ptr. 5, 8), ca un pui de leu ce locuieşte întru ascunsuri, caută prilejul să ne ducă în ispită. Chiar şi prieteniile şi iubirile noastre, toate pot să devină pricini pentru aceasta. Putem să spunem că viaţa noastră este o pătimire. Dar să nu uităm cel mai adânc înţeles pe care ni-l dă acest psalm. Durerile, greutăţile, nereuşitele, pătimirea în general, sunt o cercetare a lui Dumnezeu. Tocmai atunci când pătimim, Dumnezeu este cu noi. Dar când viaţa noastră este liniştită, atunci să ne gândim dacă nu cumva Dumnezeu nu este lângă noi, pentru că pătimirile noastre alcătuiesc slava noastră, cununa noastră.
Dar când pătimim, putem să înfăţişăm două lucruri înaintea lui Dumnezeu: primul va fi virtutea noastră, conştiinţa noastră liniştită. Va fi dorinţa noastră după dreptăţi sau stăpânirea voii lui Dumnezeu asupra noastră; strădania noastră, voia noastră să fie voia lui Dumnezeu. Al doilea este desăvârşita noastră încredere, desăvârşita noastră încredinţare în mâinile lui Dumnezeu cu toată răbdarea. Vor veni în viaţa noastră sau, mai degrabă, vin neîncetat clipe în care toate ni se par pierdute, când şi cei pe care îi iubeam şi în care aveam încredere ni se pare că ne-au uitat, că sunt departe de noi, străini de noi. Vor veni clipe după clipe în care ni se va părea că nu mai este nicio nădejde. Acestea sunt tocmai răstimpurile în care Dumnezeu ne cercetează, ca să vadă răbdarea noastră, dovada iubirii noastre.
Se întâmplă uneori ca unii credincioşi să fie scandalizaţi de cei răi şi de cei necredincioşi. Cu adevărat, atunci când aruncăm o privire în jurul nostru vedem că Dumnezeu – după logica omenească – Îşi împarte în chip nedrept binefacerile. Unde ar trebui mai degrabă să ofere fericire, El nu îngăduie decât nefericire. Unde ar trebui să ofere bogăţia, El dă sărăcie şi unde ar trebui să impună sărăcia, El dă bogăţie. Atunci când Îi aşteptăm binecuvântarea, El ne răsplăteşte cu o lovitură dură, în timp ce pe ceilalţi îi menţine într-un permanent zâmbet. Ajungem până acolo încât spunem, folosind o expresie modernă, că Dumnezeu face discriminări. Suntem scandalizaţi. De ce?
Simplu, pentru că inima ne este îndreptată spre toate aceste lucruri, se alipeşte lor, le îndrăgeşte, aspiră la ele. Însă în altă parte ar trebui să căutăm deznodământul acestei drame. Nu ar trebui să încercăm să înlăturăm această aparentă nedreptate, ci ar trebui să privim în interiorul nostru. În noi ar trebui să se producă o schimbare. Să ne înstrăinăm cu totul de omenesc – în orice caz, de logica omenească, de gândirea omenească şi de posedarea a toate bunătăţile. Să fim fără băgare de seamă faţă de toate acestea. Atunci când ne-am depărtat de toate lucrurile, atunci Dumnezeu poate totul pentru noi – căci doar Dumnezeu rămâne cu noi. Aceasta ne dă o adevărată pace lăuntrică. De nu, dacă este ceva în inima noastră care nu e îndreptat spre cealaltă viaţă, ci spre aceasta de aici, nu vom conteni a ne chinui..
Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuiri la Psalmi, PSALMUL 16