Ascet este luptătorul, nevoitorul. A exersa (în grecește ασκεω = „a exersa”, de unde provine „asceza”) înseamnă a lupta, a lucra, a acționa. Ascetul nu merge ca să aibă vedenii, ca să-L vadă pe Dumnezeu, pe sfinți, ci ca să facă asceza, să se lupte. Când ai așteptări, vine Dumnezeu și-ți dovedește deșertăciunea inimii tale și a cugetului tău. Prin urmare, e nevoie să fii gata pentru toate lucrurile neașteptate și să ai un cuget bărbătesc, să fii dârz, să nu-ți fixezi vreo limită sau vreo planuire în calea ta. Când cineva face o drumeție pe munte, vrea să ajungă în vârf. Dar vârful nostru este eshatologic, este cerul. Noi nu ne stabilim o țintă pământească.

Să vedem acum ograda, împrejurimile, elementele luptei, care dau putere nevoitorului. Primul este traiul de unul singur, însingurarea. (…)

Al doilea element este așteptarea lui Dumnezeu, așteptând pe Dumnezeu. De vreme ce însingurarea este o nuntă, o unire cu Hristos, înseamnă că urmează primirea lui Dumnezeu, vederea lui Dumnezeu, să-L primească pe Dumnezeu. Însingurarea are înțelesul că stau și-L aștept pe Hristosul meu, pe Mirele sufletului meu. (…)

Așadar, scopul meu este să aștept să-L văd pe Dumnezeu? Dumnezeu să fie Cel după care tânjesc să mi Se descopere? Cât de periculos este lucrul acesta! Se poate astfel ca toată asceza mea și toată căutarea lui Dumnezeu să fie în cele din urmă o minciună, o lucrare omenească, ceea ce fac toți muritorii asemenea să fac și eu.

Pe de altă parte, să nu-L aștept pe Dumnezeu este o înșelăciune, înseamnă că trăiesc fără Dumnezeu. Dar și să vreau să-L fac pe Dumnezeu obiectul pipăitului meu este o altă înșelăciune, pentru că Dumnezeu suflă unde vrea (In. 3, 8). Dumnezeu este liber cu desăvârșire. Dacă vrea, mă vizitează, dacă nu vrea, nu mă vizitează. Nu cunoaște granițe nici pentru prezent, nici pentru viitor, nu este închis în așteptarea inimii mele. Dumnezeu nu este cuprins de nimic. Dar dacă eu vreau să-L cuprind, cu siguranță că mă va pedepsi și nu va deveni niciodată Cel pipăit de mâinile mele.

Prin urmare, înțelesul expresiei „așteptând pe Dumnezeu” poate să devină obiectul unei răstălmăciri înfricoșătoare, pricină de nereușită a vieții mele, să mă facă să trăiesc o mistică mincinoasă. (…)

Așteptarea nu este o lucrare sufletească, nici o lipsă. Este plinătate, înfățișare înaintea lui Dumnezeu. (…) Dacă este și-n ultimul viermișor, și în lăcusta care zboară, e cu putință să nu fie și înaintea mea? Problema este ca eu să mă înfățișez înaintea Dumnezeului Care pretutindeni este. Așadar, cel ce stă în singurătate are nevoie de cunoașterea atotprezenței lui Dumnezeu și a stării înaintea Lui.

Nu are importanță dacă eu mă ating de Dumnezeu. Nu are importanță dacă eu Îl văd pe Dumnezeu. Nu are importanță dacă eu am parte de cunoștința lui Dumnezeu. Pe toate acestea mi le va dărui Dumnezeu prin lucrarea rugăciunii, pentru că îmi deschid inima, îmi lărgesc viața, îmi fac dârzenia și călătoria mai cu râvnă și mai cu mărime de suflet. Dar ceea ce îmi dăruiește siguranța este să nu uit că Dumnezeu este prezent.

Prin urmare, chiar de obosesc la rugăciune, în înfățișarea mea înaintea lui Dumnezeu, chiar dacă nu-L cunosc pe Dumnezeu, chiar dacă moțăi, sau nu înțeleg, sau îmi fug cuvintele rugăciunii, sau trăiesc în mii de întunecimi, sunt sigur că în această neștiință a mea, în orbecăiala mea, în acest întuneric al meu, Dumnezeu este prezent, Dumnezeu mă aude, Dumnezeu mă vede, Dumnezeu este de față. Să nu voiesc eu să mă desfătez de El. Să vreau – ca să zicem așa – să Se desfăteze Dumnezeu de mine. Să vreau ca Dumnezeu să Se bucure de mine.

Fie că dorm, fie că sunt treaz, fie că trăiesc, fie că mor, fie că sunt cu totul plin de viață înaintea lui Dumnezeu, fie că sunt mort, ori ce aș fi, ceea ce are importanță este să fiu prezent înaintea Lui. Prin urmare, ascetism, luptă ascetică înseamnă să stau înaintea lui Dumnezeu. Să nu cer eu să-L văd pe Dumnezeu, ci ca Dumnezeu să mă vadă. (…) Prin urmare, așteptarea lui Dumnezeu nu este o luptă sufletească, nu este o frământare, nu este o căutare sau o lipsă, ci este siguranța pe care o simte nevoitorul datorită atotprezenței lui Dumnezeu”.

Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Tâlcuire la viața Cuviosului Nil Calavritul, Editura Sfântul Nectarie, 2009

Leave a reply

required

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.