„Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu că în clipa în care se întoarce omul de la păcatele lui, îl primește cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate, precum s-a scris în Evanghelia despre fiul mai tânăr”.
Cât de bun este Dumnezeu! Ce Dumnezeu avem și ce facem noi! Îndată ce se pocăiește cineva, Dumnezeu îi uită păcatele, îl primește, îl îmbrățișează cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate, nu-l judecă și nu-l întreabă despre păcatele pe care le-a făcut.
Vin unii să se spovedească și dă-i, și dă-i… cu detaliile: am făcut asta, alta, să vă mai zic și cealaltă ca să-mi iasă din cap. Desigur îi ascultăm, pentru că, dacă nu-l asculți pe vreunul și îi spui: „Bine, știam asta”, vei vedea că i se întunecă sufletul. Adică nu-l interesează cu adevărat ce vrea Dumnezeu, ci să-și facă treaba lui, să le spună pe toate, să simtă că s-a lămurit subiectul, să-L înșele pe Dumnezeu.
Dumnezeu însă nu întreabă despre trecutul tău. Te primește. Când? Când te vei pocăi. Vedeți ce frumos spune: „Aceasta este bunătatea lui Dumnezeu că în clipa în care s-a întors omul de la păcatele lui”. Nu spune când încetează să păcătuiască, ci când se întoarce. Ai vizitat o casă străină și te-ai întors la casa ta. Ai lăsat-o pe cea străină. Omul adică simte că nu mai are nicio legătură cu ceea ce a făcut înainte. Atunci începe adevărata viață. Atunci încep drepturile noastre înaintea lui Dumnezeu. Dar în măsura în care nu ne-am întors, ci încă mai cădem în gânduri, dorințe, voiri, înseamnă că bunătatea lui Dumnezeu, dragostea Lui este ceva nefolositor pentru noi, pentru că nu poate să ajungă până la inima noastră.
Gheronda Emilianos Simonopetritul