– Cum priveşte Dumnezeu o persoană care, în timpul spovedaniei, nu are aceeaşi stare de pocăinţă ca înainte de spovedit? Adică merge mult mai uşurat, chiar îndreptăţindu-se pe sine.
Nu ştiu. Ei, cum o fi să ştiu eu cum vede Dumnezeu pe cineva? Eu pot să spun cum îl văd eu pe respectivul; dar, cum îl vede Dumnezeu nu pot să-mi închipui. O să înţelegeţi şi voi într-o bună zi că tot ceea ce ne închipuim noi că este Dumnezeu şi vede Dumnezeu şi face Dumnezeu este o mare amăgire. Dumnezeu este cu totul altceva decât ne închipuim noi că este. Ne verifică Părinţii.
Cât despre starea de la spovedanie, într-adevăr, e un lucru care trebuie redescoperit şi trebuie redescoperit şi de duhovnic, şi de credincios. Până una-alta, să ne spovedim aşa cum ne spovedim, până redescoperim. Un părinte pustnic, când îi spuneam eu cum fac lucrurile, el, săracul, zice: “Ei, decât deloc…” Foarte mângâietor. Deci, oricum să facem, că intrăm la categoria “decât deloc…” Dar, dacă vrem să ne săltăm, totuşi, un pic, trebuie tare mult să ne schimbăm. Eu, ca duhovnic, abia acum îl ultimii ani am descoperit şi m-am eliberat de presiunea pe care o puneam asupra mea cum că trebuie să fac faţă la atâtea probleme, la atâtea întrebări, la atâtea dileme, evident, toate vitale şi existenţiale, vă daţi seama. Şi am aflat târziu, dar mai bine mai târziu decât niciodată, că, de fapt, nu eu trebuie să fac faţă la toate astea, ci bunul Dumnezeu. Cum spune părintele Glichentie de la Suceava; primul lui drum, când şi-a luat maşină, a fost de la Suceava la Tesalonic. Şi zic: “”Părinte, nu ţi-e frică? Nu eşti îngrijorat?” Zice: “Eu?! Îngerul păzitor!” Vedeţi cât de credincios era părintele? Stătea liniştit.
Şi aşa am aflat că atunci când vine omul la tine, vine la bunul Dumnezeu. Şi sigur că asta nu înseamnă nici nesimţire, nici nepăsare, nici indiferenţă, ci înseamnă să te duci şi tu cu mintea la Dumnezeu, ca preot; că, dacă nu te duci cu mintea la Dumnezeu, ci cauţi în mintea ta, îi dai un răspuns psihologic, şi prost psihologic, pentru că nu eşti psiholog. Credinciosul amestecă şi el lucrurile; spovedania are două componente distincte: mărturisirea propriu-zisă a păcatelor – când vine credinciosul şi zice: “Părinte, L-am supărat pe Dumnezeu cu astea, pe soacra mea cu astea, pe soţia mea cu astea, am făcut, am nu-ştiu-ce… şi îmi pare rău şi cer lui Dumnezeu să mă ierte” şi preotul, în temeiul preoţiei lui sacramentale, cum spunem, dezleagă în numele lui Dumnezeu, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh şi gata. Dacă şi credinciosul şi preotul cred în lucrul ăsta şi o fac cu această credinţă, s-a împlinit; asta este spovedania. Se poate termina în câteva minute. Cealaltă componentă a dialogului duhovnicesc, a îndrumării, mi se pare că se supralicitează în detrimentul primei componente și se merge pe “Ce să fac, părinte, în situaţia asta, cu mama, cu prietenul, cu cutare, că el vrea…, eu vreau…” şi o mie şi unul de lucruri care ţin de sfat, bineînţeles. Unii preoţi îşi asumă decizia: “Faci asta!” Ce să spun, am făcut şi eu acest lucru şi şi acum îmi scot ochii că eu le-am distrus viaţa şi de acum nu mai decid eu. Eu binecuvântez să vă lumineze Dumnezeu şi Maica Domnului şi Sfinţii Arhangheli şi mă rog pentru voi. Totul este să ne deschidem spre bunul Dumnezeu şi, mai ales, să ne aşteptăm ca dinspre Dumnezeu să vină alt fel de soluţii decât cele pe care ni le închipuim noi.
De exemplu, dinspre Dumnezeu să vină soluţia ca să nu mă mărit, nu cea de a mă mărita, cum cred eu. Eu acum m-am învăţat şi spun: “Părinte, care-o fi voia lui Dumnezeu?” “Păi nu vezi care e voia lui Dumnezeu? Ce te mai întrebi? Voia lui Dumnezeu este să nu te măriţi, uite! Dacă ai ajuns la vârsta asta, asta e voia lui Dumnezeu! Te mai întrebi?!” Oricât ni s-ar părea de glumeţ, aşa stau lucrurile, să ştiţi. Şi credincioşii noştri simpli dinainte, românii, aveau simţul ăsta, nu se crispau, nu se cramponau, se încredinţau bunului Dumnezeu şi ziceau: “Așa a vrut bunul Dumnezeu.“
Părintele Simeon are o carte micuţă, de mare succes, care a cucerit Grecia, pe care vrem s-o traducem şi noi, dar nu-i găsim titlul, căci la ei expresia asta “Cum o vrea Dumnezeu” sau “Cum a vrut Dumnezeu” are sensul de “Să fie binecuvântat!“. Unii au tradus-o aşa şi la noi, dar noi nu folosim această expresie. Adică ei, aflaţi într-o situaţie sau alta, cum ar fi o fată care nu se mărită, zic: “Ei, să fie binecuvântat!” Cred că la noi expresia prin care s-ar traduce cel mai fidel ar fi “Aşa vrea Dumnezeu“, “Cum o vrea Dumnezeu“. Această încredinţare ne deschide extraordinar voii lui Dumnezeu, dacă o facem cu cât mai multă credinţă.
Din conferința cu tema „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal”, susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman