– Părinte, ce să fac dacă am căzut în cea mai adâncă stare de împotrivire de mai bine de un an? Totul în viaţa mea se desfăşoară sub o păcătoşenie din care nu mai pot reveni.
Păi asta e bine. Tocmai am spus până acum. Cine are conştiinţa păcatului, e foarte bine. Să strige la Dumnezeu! Nu ne mai rămâne altceva. Şi cine strigă la Dumnezeu, e foarte bine. Cu nădejde!
Tot părintele [Simeon Kraiopoulos] spune că răbdarea e o virtute care e asociată cu starea de pocăinţă. Că noi aşteptăm de la Dumnezeu semne, răspuns, dar părintele [Simeon Kraiopoulos] zice: Așteaptă o lună, un an, cinci ani, zece ani, douăzeci de ani, treizeci de ani… Ei, această aşteptare dinspre Dumnezeu nu se poate lucra fără ajutorul lui Dumnezeu, dar tu nu iei în calcul că Dumnezeu e acolo! Şi tocmai ea te aşază într-o foarte solidă poziţionare faţă de Dumnezeu.
Tocmai despre asta a fost discursul meu din seara aceasta. Al părintelui [Simeon Kraiopoulos] tot aşa. De-asta m-am asociat foarte mult dânsului, că el spune să nu vă speriaţi de starea de păcătoşenie, ci speriaţi-vă mai mult de conştiinţa nepăcătoşeniei. Noi ne temem că, dacă cumva încurajăm starea de păcătoşenie, încurajăm păcatul şi nu mai ieşim din el. Nu, ci singura şansă să ieşim din păcat este recunoaşterea lui şi, mai ales, recunoaşterea neputinţei noastre de a ieşi din el.
Să strigi la Maica Domnului! Eu mă lupt cu o neputinţă de când eram copil; evident că n-o pot spune. Şi am avut perioade când singura mea rugăciune când mai cădeam la câte o icoană de la icoanele astea mari, la Neamţ, la Bistriţa, în Sfântul Munte, strigam acolo: “Maica Domnului, nu mă lăsa în ruşinea asta, Maica Domnului! Nu mă lăsa, Maica Domnului!” Nu m-a izbăvit nici acum. Care-i câştigul? Ei, tocmai ghimpele acela, cum spune Pavel, m-a adus la rugăciune, m-a adus în faţa Maicii Domnului, m-a adus să cad la rugăciune, m-a adus să mă smeresc, m-a adus să îngenunchez şi aşa mai departe. Şi să constat că ghimpele acela era, de fapt, instrumentul prin care Dumnezeu mă apropia de El. Părintele îmi tot spunea, mare preot, profesor: “Ei, Dumnezeu ne mai smereşte…”
Vă spun un cuvânt al Sf. Ioan Gură de Aur pe care-l ţin la biroul meu, am mai multe, le dau foaie cu foaie, dar ăsta a rămas de vreo jumătate de an pentru că este absolut mângâietor pentru mine. Zice aşa: “Iubirea de oameni a lui Dumnezeu nu are măsură“. Nici nu este cuvânt care să exprime bunătatea Lui. Răutatea ta are măsură. Leacul n-are măsură. Înţelegeţi? Numai că noi vedem vindecarea în altă direcţie! Noi vrem să devenim nepăcătoşi. De ce? Ca să ne îndreptăţim pe noi înşine! Deci n-am ieşit din logica îndreptăţirii. Nu vi se întâmplă frecvent să amânaţi spovedania pentru că s-a întâmplat un păcat sau se repetă un păcat şi ziceţi că măcar să-l biruiţi un pic şi pe urmă să vă duceţi la părintele? Păi te duci drept la părintele la spovedanie?! Te duci deja îndreptat? Ce mai cauţi? La părintele te duci tocmai căzut, păcătos, nu aştepţi să se mai atenueze efectele păcatului! Căzut, să pârăşti păcatul!
Şi aici este o mare problemă la spovedanie şi părintele taie cu bisturiul. Noi citim voia lui Dumnezeu după voia noastră într-un fel! Și spune părintele [Simeon Kraiopoulos]:
“Dumnezeu ne scoate în faţă, în viaţa noastră de fiecare zi, situaţii prin care să ne ducă la pocăinţă, situaţii prin care să ne îndrepte, situaţii prin care să ne apropie de El, iar noi tocmai pe acelea le pârâm că ar fi răul din viaţa noastră: suferinţele, batjocura celorlalţi, eşecurile“.
Eu mă zbat în ultimii zece ani, căci am avut şi eu un proiect mare în învăţământul teologic şi era cât pe aci să pun mâna pe pârghiile puterii ca să-l implementez şi n-am pus mâna, am ratat. Şi atunci am trăit eşecul, foarte dureros, căci era un proiect de mică reformă în care credeam foarte mult, îl experimentasem un pic din postura de prodecan şi atunci mi-am dat seama cât de greşite au fost toate. Dar am trăit o stare, până la urmă foarte plăcută lui Dumnezeu şi neplăcută mie, căci mulţi ani am balansat între presiune şi căderea, depresia eşecului. Şi, pe de altă parte, iluzia împlinirilor. Am şi intitulat cartea mea de interviuri “Între certitudinea eşecului şi iluzia împlinirilor“. Până la urmă mi s-a adeverit că eşecul e o certitudine; împlinirile sunt o iluzie. Şi mă mângâie să aflu la părinţi că, dacă mi-ar fi reuşit proiectul, eram neplăcut lui Dumnezeu.
Şi tot la părintele [Simeon Kraiopoulos] aflu ceva extraordinar – e încă un subiect pe care voiam să-l ating, dar l-am sărit – şi anume că omul care-şi schimbă mecanismul acela de la îndreptăţirea de sine şi de la întemeierea pe propria voinţă – că pentru ce ne batem noi cu toată lumea? Să ne exprimăm propria dreptate, care se întemeiază pe propria voinţă şi propria vedere a lucrurilor! Schimbarea este să ne dezrădăcinăm din propria voinţă şi să ne înrădăcinăm în voia lui Dumnezeu. Părintele spune că iniţiativa omenească e cel mai urât lucru în faţa lui Dumnezeu. Eu credeam că iniţiativa este lucrul cel mai frumos, cel mai bun. Mă şi lăudam că, slavă Domnului, iniţiative am avut foarte multe, mai ales proiecte, la nivelul minţii foarte multe. Numai că m-am trezit uzurpator! Vă daţi seama? Dar nu sunt singurul, sunt mulţi şi printre dumneavoastră. Uzurpator al unui drept suveran şi legitim al lui Dumnezeu-Tatăl. Tatăl este singurul izvor de voinţă şi de proiecte. Nu există alt izvor de proiecte. Şi cine dintre oameni se face izvor de proiecte, Îl uzurpă pe Tatăl.
În consecinţă, singurul lucru pe care trebuie să-l facem, dacă vrem să activăm, este să descifrăm voia lui Dumnezeu. De aceea la mănăstire, de exemplu, unde lucrurile nu sunt altceva, ci sunt cea mai avansată parte a Bisericii, nimeni nu face voia sa, ci toată lumea se leapădă de voia sa, ca să facă voia părintelui duhovnicesc, exersând, prin asta, ascultarea desăvârşită de Dumnezeu.
Din conferința cu tema „Pocăința – dar al lui Dumnezeu și efort personal”, susținută de Pr. Prof. Dr. Constantin Coman