Mulți oameni, chiar dintre credincioșii care se spovedesc frecvent, nu abordează corect taină de-minuni-făcătoare și tămăduitoare a pocăinței, și în cele din urmă rămân netămăduiți. Fiecare păcat este o mică răzvrătire a omului împotriva lui Dumnezeu: se desparte de Acesta, se îndepărtează, părăsește Harul Bisericii, se înstrăinează și în final piere. Păcatul îl duce la autodistrugere, îl însingurează și îl strâmtorează pe om. Pocăința, așa cum am arătat, este un act reparator, care restaurează și readuce la frumusețea de odinioară.
Zic unii că nu știu de ce să se pocăiască. Problema este serioasă; s-au tocit teribil criteriile. Pretinsă libertate de astăzi l-a slăbănogit moralmente în chip de-a dreptul înfricoșător pe om. Pocăința nu se poate margini la o Spovedanie cu totul formală înaintea marilor sărbători, prin care ne aranjam „îndatoririle religioase” și ne mărturisim greul nostru, pentru a ne despovăra sufletește. Pocăința este schimbare radicală a întregii vieți, răsturnare, reașezare, reorientare, lepădare și ura a păcatului, schimbare totală a modului de a gândi, îndrăgirea din tot sufletul a binelui și urmarea acestuia cu credincioșie și răbdare.
Pocăința nu se rezumă la o Spovedanie, fie ea și cu nitele lacrimi. Pocăința nu este fulger sau rachetă luminoasă, ci lucrare continuă, sârguincioasă, a întregii vieți. La fel, Spovedania nu este o simplă discuție în doi, rezolvare a nedumeririlor, mărturisire de formă a dificultăților pe care le întâmpinăm cu ceilalți, care nu ne înțeleg și nu ne iubesc atât de mult. Spovedania nu se face dintr-o bună obișnuință, că să ne meargă bine, pentru că așa e obiceiul, de frică să nu ne pedepsească Dumnezeu și așa mai departe. Spovedania este o nevoie profundă a sufletului care se pocăiește, o mărturisire smerită a greșelilor.
Nu este corect că cineva să-și schimbe întruna duhovnicul, să aibă doi duhovnici în același timp, să spună câte ceva într-o parte, câte ceva în altă. Acest lucru vădește o mare imaturitate duhovnicească, superficialitate și nestatornicie. Spovedania necesită o anumită pregătire. Tot cautând duhovnicul sfânt și desăvârșit nu ajungem nicăieri. Sfințenia nu este transmisibilă. Duhovnicul cel mai sfânt nu ne poate face nimic dacă noi nu ne străduim. Să nu ne închipuim că dacă avem duhovnici cu renume, ne cresc și acțiunile duhovnicești; mai curând ni se înmulțesc datoriile și ar trebui să ne rușinăm. E bine să căutăm ceea ce este bun și desăvârșit, dar nu să suferim pentru nedesăvârșirea noastră, că niște formidabili pietiști. Să nu ne temem să ne recunoaștem înfrângerea, neputință, delăsarea noastră.
Nu ne vom osândi că am căzut, ci fiindcă nu ne-am ridicat. Numai diavolul a căzut și nu s-a mai ridicat niciodată. Nu vom fi osândiți, iubiți frați, din cauza că am păcătuit, ci fiindcă nu ne-am pocăit. Recunoașterea sănătoasă a propriei stări de păcat este foarte importantă. Toți sfinții Bisericii noastre au păstrat-o cu statornicie. Acest duh umilit trebuie să fie totdeauna prezent în inima credinciosului care se pocăiește, și cu atât mai mult în ceasul Spovedaniei. Să nu așteptăm să fim chestionați, să nu ne fie frică, să nu ne sfiim, să nu ne rușinăm, să nu amânăm, să nu ne închipuim că numai crimă și furtul sunt păcate. Nici indiferenți, dar nici scolastici; nici temători, nici îndrăzneți. Ar fi multe de spus pe această temă. Să-L rugăm pe Dumnezeu să ne lumineze, că nu cumva să plecăm de la scaunul de Spovedanie cu păcate în plus, venind și acolo cu pretexte și îndreptățiri despre cât de buni suntem noi și cat de rea este lumea…
Monahul Moise Aghioritul, “Cuviosul vameș și sfântul risipitor”, Editura Egumenita, 2016